Personaje:

Nikita – Marele paharnic

Irina – soţia lui

Roman al II-lea – împăratul Bizanţului

Teofano – augusta Bizanţului

Pastilas – vărul lui Nikita

Ostași, călugări, demnitari, negustori și slugi

Scena I

Casa lui Nikita. Interior somptuos. Irina, soţia lui Nikita stă la o măsuţă mică în faţa unei colecţii mari de sipete din care scoate cutiuţe mici, lădiţe delicate, sticluţe – toate cu substanţe aromate. Slujnica stă la un pas în spatele ei ţinîndu-i isonul.

Irina: Uite, asta-i, asta-i cea mai bună, cea mai fină, e pe baza unei esenţe din India (Irina face nerăbdătoare semn către slujnică să se apropie, îi dă să miroase, o alungă apoi tot atît de nerăbdătoare înapoi). Tu nu ştii ce creme prepară însăşi augusta şi ce de-a cadouri mi-a făcut de Brumalii, nici una, dar nici una din cameriste nu s-a ales cu atîtea! Şi o mantie brodată cu aur, şi un colier, ah, Teofano, măreaţă, şmecheră şi generoasă, o fi vrut ceva de la mine, ce, însă, ce poate să ceară basilisa unei umile şi exemplare soţii decît ascultare, decît supunere fără cusur; astea-s cremele (se încruntă) ah! uite că mi-am amintit – am avut un vis, da… sînt cremele plămădite pe esenţe vegetale de Etiopia, astea chiar descoperă, descoperă şi-ntregesc deopotrivă calitatea ascunsă a oricui – o aromă ciudat fermentată, feerică şi (în şoaptă, complice) animalică în acelaşi timp, Nikita înnebuneşte cînd îmi pun un strop pe trup.

Se aude gălăgie în încăperea învecinată. Slujnica iese, intră.

Slujnica: Stăpînă… Un om… Un…

Irina: Păi da sigur că-i om, ar fi devreme pentru îngeri, nu?! Ba bine că nu! (Se loveşte uşor peste frunte.) Poate fi devreme pentru un înger?! (În şoaptă, arătînd cu degetul în sus.) Nikita îmi povestea că ei niciodată nu sînt de voia lor şi cu toate astea ne iubesc ca pe ochii din cap, pe noi – corvoada vieţii lor, pe noi cu toanele şi capriciile noastre. (Mirată.) Pe noi, care parcă ştim atîtea…

Slujnica: N-a vrut să-şi spună numele. E aşa… spilcuit, chipeş, bărbos, strein, se pare…

Irina închide lădiţele, le dă la o parte. Strînge din umeri, încruntîndu-se uşor.

Irina: Am avut un vis bizar. Eram trei, dar pe ceilalţi doi nu-i vedeam parcă, şi beam tustrei dintr-o cupă şi unul dintre noi cu fiece înghiţitură de usca tot mai mult la chip, apoi se descărnase de tot şi m-a dojenit din deget, apoi m-am văzut de la o parte cum beam dintr-o cupă, şi dojeneam şi eu pe cineva. Cît îi ceasul? Tre-să vină Nikita să cinăm.

Slujnica: Stăpînă… Să intre omul?…

Irina dă încet, resemnată din cap.

Intră un bărbat destul de tînăr, în mantie lungă şi cu spadă la şold. Vine val-vîrtej la Irina, îi ia aproape cu forţa mîna, o sărută, se uită lung la ea. Irina îl fixează detaşat.

Irina: Tu?! Mă vezi?! Aceeaşi ochi verzi, şireţi, obraznici?! Mi-au spus că…

Pastilas: Fratele n-a scăpat. Nici tata, sărmanul.

Irina: Puţini din cei care au conspirat cu Dukas au scăpat.

Pastilas: Eram copil, ce vină aveam să mi se scoată ochii. La noi, ştii bine, ori te fac eunuc, ori eşti orbit, oricum… eunucul Bringas guvernează ţara.

Irina: Copil… Eraţi bărbaţi în toată legea, şi tu şi soţul meu.

Pastilas: Nu te-am uitat nici pentru-o clipă.

Irina: Sînt cu Nikita. El e domnul meu.

Pastilas: Ştiu. Mare om la curtea lui Roman. Ce e, postelnic, vistier, maestru-al mesei?

Irina: E… (Irina bate din palme, intră slujnica.)

Pastilas: Ah, da, frumoasa mea Irina, era să uit. (Către slujnică) Aduceţi cufărul cel încrustat cu-argint.

Irina (către slujnică): Adu vin de rodii, arahide, turte dulci. (Către Pastilas) Nu trebuia.

Pastilas: Ba da. Sînt ani şi ani de cînd nu ne-am văzut… Am stat în Siria, la Hamdanizi, apoi ne-am refugiat în Armenia.

Irina: Şi nu ţi-i frică să te-ntorci?

Pastilas: Eu ce amestec am avut?! Eram puştan. (Se aduce cufărul. Pastilas scoate din el brăţări de fildeş şi de aur, stofe fine, o spadă în teacă încrustată.)

Irina: Pastilas, stai puţin. Nu pot primi nici un cadou din partea ta. V-aţi duşmănit de moarte cu Nikita. Cu spada asta, nu?, voiai să-i iei zilele?!

Pastilas: Tu te-ai opus. Şi dacă nu intervenea exilul… Ş-apoi nu-i spada ceea. Pe aia am pierdut-o, iar pe Nikita… de ce l-aş mai urî?!

Irina: E-adevărat… Abia de sabia dezleagă asemenea litigii.

Pastilas: Şi sărutarea ce mi-ai dat-o?! Ţii minte?! În crîngul înflorit, în spatele palatului Blachern.

Irina: De adio.

Pastilas: Irina, nu mă umili. Nu mă mai car la gazdă înapoi, cu-atîtea bunuri. Dă-le… fă-le cadou… (strînge din umeri) prietenelor, slujnicelor, în sfîrşit…

Irina: Să bem ceva (toarnă în pahare). Şi zici că te poţi preumbla acum nestingherit prin Constantinopol.

Pastilas: De ce nu? Şi împăratul s-a schimbat şi Augusta, şi Bringas – eunucul, primul logofăt n-are de ce că-mi poarte pică. Augusta e frumoasă, spune lumea, de pică, oprit de frumoasă, ceva suprauman, abisal în această Anastaso.

Irina: Nu e Anastaso, ci Teofano. Basilisa se numeşte Teofano, ştiai prea bine cred, se trage dintr-o viţă-naltă.

Pastilas: Da, da, Irina. Pe Anastaso, mă ierţi, pe Teofano am cunoscut-o de-altminteri. Eu şi cu-ai mei, cînd ne-ntorceam în capitală de la război ori vînătoare, se întîmpla să gustăm cîte ceva la taică-său în cîrciumă. Păi, da, şi vărul meu Nikita tre’ s-o fi văzut pe-atunci pe cînd erau părinţii noştri… ştii, fraţi aievea… Apropo, Nikita era cît se poate de capricios la mîncare. Făcea scandal de mic: dă-i terci ori dă-i ton, mîncare ţărănească.

Irina: Pe cînd tu cu siguranţă de pricepeai la trufandale.

Pastilas (îngîndurat): Da, da… Şi astăzi ştiu prea bine ce îmi place, ce aş gusta necontenit. Dar vezi tu ironie, cel cu terciul e…

Irina: E sus.

Pastilas: Şi cît de sus?

Irina: Să-ţi spună el, că vine degrabă.

Pastilas (afirmativ): Aşadar, tot mai mult pe la curte, în Palatul sacru. Acolo unde se plămădesc sorţii lumii.

Irina: Altfel nici nu poate fi. Soţul e mereu în preajma basileului.

Pastilas (prefăcut): Da-a-a. O fi vreun vraci, ceva. A, nu, e sfetnic. Atît de tînăr şi de-acum… De fapt, şi Împăratu-i tînăr, mai mult de-atît, e tînăr, e smintit, am auzit că bea de rupe, că-i iubăreţ peste măsură, nu-i scapă nici o fustă… (dă din umeri dezvinovăţindu-se) spune lumea, din chef în chef, din vînătoare-n Ipodrom, din sindrofii în mese fabuloase, din spectacole pînă-n zori cu bufoni şi comedianţi în frenezia iar a vînătorii ori a budoarului.

Irina: E Basileu, e voia sa augustă, stăpînul lumii e, legiuitor, născut în cămara de purpură. Delir şi glorie… Cine să-l judece?!

Pastilas: Glorie sau… delir. Ce să mai vorbim! Dintr-un tată distins, luminat, un mare gînditor, un veritabil patron al artelor şi al bunelor maniere – un fiu depravat, făcînd de rîs Imperiul.

Irina (ridicîndu-se, atenţionîndu-l): Las-că treburile nu merg atît de prost ş-apoi… Pastilas!

Pastilas: Nu-nu, am toată veneraţia pentru basilisă. (ridicînd braţele) Teofano…, ce poftă necurmată-a vieţii văzui demult în ochii ei, ce frumuseţe, Doamne, nebunie, cap de pierzanie pentru regimente de bărbaţi, şi tu, Irina, atît de-aproape de ea, iar eu, Irina, atît de-aproape de tine (Pastilas se apropie de Irina, vrea s-o ia de mîini, ea liniştită îl refuză).

Irina: Ea îşi iubeşte soţul.

Pastilas: Cum poţi iubi un mort.

Irina: Pînă-aici, Pastilas!

Pastilas: Ascultă-mă pe mine. Odată-am ezitat să fiu nebun, să te răpesc atunci cînd te rupeai în două între mine şi Nikita, acum, cînd lesne mă pot preumbla prin metropolă, şi chiar s-ar putea să acced la demnităţi înalte, nu vreau să te mai pierd, Irina! Roman, basileul, nu ştie pe ce lume stă, zilele îi sînt numă…Irina. Toţi şambelanii lui şi logofeţii vor fi zvîrliţi ca paiele pe foc.

Irina: Tu… Tu vii să… Cine eşti… De ce… Pleacă.

Pastilas: Asta e! Cine sînt. Eu sînt acela care ştie. S-a dus cu zile taică-său Constantin Porfirogenetul, ce să mai zic de voluptosul Roman biruit definitiv de vicii.

Irina: Te joci cu focul.

Pastilas (turnîndu-şi vin): M-am jucat o dată cînd te-am văzut. Ş-apoi…

Irina: Ce ştii tu şi nu poate şti Nikita.

Pastilas: Urgia se încinge de la margini, iar cei de lîngă tron sînt amorţiţi.

Irina: Nu mai vreau… Nici Nikita, cred... Tu…

Scena II

Intră Nikita. E înalt, spătos, cu spadă la şold.

Nikita: A-a, nu se poate! (Îşi face vînt spre Pastilas, dar se reţine şi nu-l cuprinde, totuşi.) Ce faci, bătrîne, să ştii, m-a uns la inimă să te văd nevătămat.

Pastilas: Păi, m-am întors acasă, nu?!

Nikita: Şi unchiul meu?

Pastilas: Să-l odihnească Dumnezeu.

Nikita: Să ştii ce rău îmi pare… A uneltit, însă… ei, da, cine sîntem noi să judecăm.

Pastilas: I-au scos ochii. Şi fratelui.

Nikita: A-a, ce om a fost şi vărul, fratele tău Andronic. Semeţ, voinic, neîntrecut la spade… Stai cu noi la masă?

Pastilas: Cu mare bucurie. Altă dată, însă. Poate, chiar… curînd. Uite o spadă de Caucaz, e atenţia mea pentru tine, Nikita.

Nikita: E nouă?!

Pastilas: Că n-o peţeşti. O spadă se înnoieşte cu fiece încăierare. Cu fiece duşman răpus se-ncarcă de mister, şi luciul i-e mai pur.

Nikita: Dacă zici. De-altminteri… cred c-ai auzit, strategul temelor de Orient Nikoforos Foka purcede către Creta. Basileul nu m-a lăsat să merg şi eu.

Irina: Nu merge el, nu mergi nici tu.

Nikita: În viaţa mea n-am participat la o campanie. O dată dacă m-am bătut.

Pastilas: Cu mine.

Nikita dă din cap.

Pastilas: Şi suveranul?! O tot ţine în petreceri?

Nikita (sec): Ofrandă vîrstei.

Pastilas (ieşind): Ne mai vedem, Nikita. (afară) Şi dacă nu le trece vîrsta?! A-a, ce urăsc eu porfirogeneţii. Progenituri alese; din faşă au lumea la picioare, od liquet Iovi…, fe-mei, palate, delir licenţiat, născuţi în purpură, dispun de viaţa ta, mai rău – de voia ta, moştenitori ai gloriei ce te covîrşeşte şi te face mic. O-o, da, băieţi, că demonul puterii mănîncă răzvrătiţi – eu ştiu, dar se conjugă de mi-nune cu-abisul uneltirii, altminteri – e domeniu sterp şi… moleşit. Şi ăştia…, neam incurabil de valeţi, nu-i domnitor să nu se fi pus cu el de bine. Şi taică-său… Şi taică-său slujind pe basileu şi fiu-său pe altul. Sămînţă dată temenelei.

Nikita: Ce de-a cadouri, dragă?

Irina: Teofano… Ea m-a copleşit cu daruri de Brumalii şi … Pastilas.

Nikita: Mai rar prin gineceul basilesei, fetiţo.

Irina: Ce vrei să spui?

Nikita: Nimic special. Ştii că nu obişnuiesc să discut despre stăpîni. O dată am jurat credinţă.

Irina (cuprinzîndu-l pe Nikita de după gît): Iar eu ţie.

Nikita: Am fost şi eu în gineceu o dată, chiar Roman, basileul, m-a tras într-acolo să bem cu Teofano vin de Hios. Un nod de voluptăţi ascunse e gineceul tinerelor auguste. Am simţit un freamăt ciudat acolo, o detaşare cumplită la limita lepădării de sine, o linişte vîscoasă, îmbietoare, adînc lucrată, o linişte sfidînd pe faţă furtunile, ca înainte de luptă. Şi stratioţi, şi cavaleri ar tot sta acolo în siguranţă şi n-ar mai purcede nicăieri. Toţi la picioarele basilisei sorbind din potirul nesăţioasei şi veşnicei feminităţi, pentru care să mori apoi e-o cinste, nu! – e glorie, e dezlegare.

Irina: Tu, care n-ai fost la război. Dar ce război ai şi tu, iubitule.

Nikita: Şi nici o luptă, nici un război nu contează acolo, nu pică greu, în fapt. Ba nici o îmbrăţişare, nici un vin, ba nici un viciu. Voluptatea puterii – asta are darul de-a face frica derizorie, de ea se însetează fără saţ suflarea şi, o, ce avidă de suflare nouă îi ea, la rîndu-i cu vraja ei abisală… dragostea e ca un paj ducîndu-i trena uneori, şi alteori, servindu-i drept un soi de scuză. Scumpo, atîtea daruri au ceva funest, mă tem de orice fel de abundenţă – anunţă secetă, frustrare,… ştii ceva…

Irina: Teofano se numea Anastaso?

Nikita: Teofano se numeşte împărăteasă. Iar vărul meu…

Irina (zîmbind): Ştii, mi-a spus că pe cînd erai mic făceai nazuri la masă.

Nikita: Vezi, legea compensării…

Irina: Mă strînge-n spate cînd te ştiu în fiecare zi expus.

Nikita: Nu mai expus decît orişice soldat. Ce-i drept, solda- tu-n bătălii îşi poate dobîndi un dram de glorie.

Irina: Dar nu ştii ce-i mai greu. Un înger păzitor îşi ia plata acolo unde nici nu te duce gîndul.

Nikita (rîde): Da, da, un înger ghiftuindu-se cu bucate rafinate şi bînd vinuri fabuloase. Dar nu m-am temut niciodată, orice s-ar crede.

Irina: Atîţia-ar vrea să fie în locul tău.

Nikita: În locul meu, dar de fiece dată după ce aş fi gustat eu din băuturi. Aici acasă, lîngă tine, înţeleg uneori cît de tare ar trebui să-mi fie frică acolo, la interminabile ospeţe. Roman e dezlănţuit, îşi ia frenetic partea lui de nebunie, mai bine însă acum decît…, şi voia sa e sfîntă.

Irina: Femei şi cavalcade, şi vînători, şi circ.Pastilas zice…

Nikita: Pastilas, neam de răzvrătiţi! Oricine-ar fi să guverneze nu le-ar fi fost pe plac. Pentru sămînţa lor basileii au fost provocarea nesuferită, nimeni, niciodată nu le-ar fi convenit în demnitatea supremă; dacă s-ar face după voia lor, împăraţii s-ar schimba din trei în trei zile, orbiţi, decapitaţi apoi, ori alungaţi hăt colo. Eu… Cheamă sluga… Şi culmea… pe ei puterea i-ar devora cît ai clipi, rigizi şi temători dacă-ar ajunge sus, sacrificîndu-şi fiii din raţiuni de-a dreptul oarbe şi nu împărăteşti.

Scena III

Casa lui Pastilas. Ambianţă mai mult sărăcăcioasă. Pastilas stă la o masă pe care sînt aşezate sticluţe mai mici, mai mari, cutii. Desface o cutie mică.

Pastilas: Nu, asta-i pentru căruţaşi, nu pentru regi. Nu trebuie basileul să-şi dea maţele afară în faţa supuşilor. Pe cei născuţi în purpură să-i răsfăţăm. Paloarea de rigoare, crampe la bilă, necurmate melancolii. Aşa încet, ca seul pe cărbune, în şapte zile… (Pastilas deschide cîteva sticluţe, le miroase.) Asta-i pentru eunuci – nu pentru regi, pe ăştia-i şi păcat să-i laşi să se chinuie. De-altminteri, taică-său Constantin muri şi el otrăvit, nu, nu, nici eu, nici ai mei n-avurăm treabă cu asta, noi eram departe, noră-sa şi fiu-său, cine alţii puseră capăt domniei ilustrului împărat, să păstrăm succesiunea aşadar, dacă mai e şi plătită fapta… E bine cînd coincid intenţiile – uneori… suspect de bine. (Pastilas deschide cu multă băgare de seamă o cutie, o adulmecă de departe) Asta-i. Ceva oniric, de neînchipuit. Plămada vînturilor de foc ale pustiei şi nu numai. Este „Sărutul Salamandrei” domnilor, un fel de mărgean brun care creşte pe pereţii unor peşteri în pustia Egiptului. Acolo, pesemne, îşi plîngeau demonii neputinţa de a-i înfrînge pe Părinţii Pustiei. Ceva precis şi imparabil, şi… solemn. Nici piatra bezoar n-o poate detecta. (Pastilas bate din palme.)

Nu apare nimeni. După puţin timp intră sluga, tîrînd cufărul pe care Pastilas îl făcuse cadou cu tot cu bunuri Irinei şi lui Nikita.

Pastilas: Eu aştept să-mi serveşti masa şi tu…

Sluga: Iertaţi-mă, stăpîne. L-au adus acum, cîteva clipe, din partea unui mare dregător, cu o trăsură cusută cu argint.

Pastilas (deschizînd impasibil cufărul):Şi cît de mare-i dregătorul?! Nu ştii?!. La ce-i va prinde, să fie atît de mare? Cum se numeşte? (Ridică mîna.) Ştiu, ştiu, e vechiul meu prieten, nu trebuia să dea cu tifla-n cadourile mele. Chiar de vă seamănă cineva cu daruri dananiene, există, totuşi… (Sluga se apleacă şi-i şopteşte ceva la ureche lui Pastilas.) A-a, zi că-mi pare! Zi că n-am auzit bine! Vezi cum lucrează Providenţa?! Să-ţi dea în gînd, (Pastilas scoate sabia) şi sabia mi-a întors-o şi eu care mă pregăteam mîine seară să merg la ei la cină. Ei bine, Nikita n-a fost prost niciodată. La ce-i va prinde, însă?! Ia să mai văd, Irina, frumuseţea vieţii mele s-a raliat şi ea voinţei soţului? (Pastilas răscoleşte în cufăr. Scoate o brăţară.) Vezi, asta e de aur, iar aceea de fildeş… nu-i. Înţelegi, acea de fildeş – nu-i! Femeia e femeie, să nu-şi lase ea un lucru atît de delicat, să nu...  Irina are gust, iar brăţara aia de fildeş e o punte, zic, către inima ei. Aşadar, Irina, viaţa ne răsplăteşte puţin cîte puţin, nu numai că scăpai cu ochii teferi, dar iarăşi mă pot îmbăta de vederea celei mai dragi, celei mai dulci fiinţe în cel mai măreţ oraş al lumii. Iar tu, Nikita, oricum ai fi murit. (Pastilas se aşază la masă, deschide cutia cu pricina.) De această dată, chiar împărăteşte. Dar bine, ce-aşteptăm noi, adu mîncarea. Şi vinul. Şi vezi, nu cumva să-l guşti înaintea mea, (rîde) că eu nu sînt împărat, iar tu – paharnic. Marele paharnic!

Sluga iese.

Pastilas: E-adevărat, nu te poţi înfrupta nepedepsit din ce se cuvine să guste doar basileii. Paharnicii, maeştri-ai mesei, pavăză precară, bufoni cu gura plină dănţuind pe lame ascuţite, paravan subţire, străveziu, prin care văd cum intră-n agonie inima de purpură a unui împărat născut în purpură, jucîndu-se cu viaţa lui şi-a noastră.

Scena IV

Irina în pat alături de Nikita. Tresare, se ridică în capul oaselor.

Irina (către soţul care se ridică şi începe să se îmbrace): Nikita, am văzut un nor opac, asemeni unui ou clocit, scurgîndu-se-n potire de cristal.

Nikita (sărutînd-o):Fetiţo, nu umblăm la vise. Îşi au ele făgaşul, nu omul e sub vis, ci viceversa. Astăzi la Palat e o solie din Bulgaria şi crede-mă, nu e vis nici Basileul, nici solia, nici…

Irina: Şi fără tine nu se poate.

Nikita: Fireşte. Să-ţi spun un lucru – Basileul Roman nu ţine neapărat să gust eu de fiecare dată vinurile.

Irina: E un gest mai mult decît prietenos.

Nikita: Măriei sale îi place să se tragă de bărbi cu soarta; a lui e blondă, fragedă, a sorţii sale uneori îmi pare că-i căruntă şi-ncîlcită. Şi ce-a ieşit din ou?

Irina (surprinsă): Din ou?! O creatură ascuţită, verde, cu limba roşie despicată. Ceva se-ntîmplă.

Nikita: S-a şi întîmplat. Aseară au pus mîna pe cîţiva dimaţi care voiau să-l otrăvească pe eunucul Bringas, parakimemonul imperiului. Au găsit la ei tot felul de otrăvuri. Ştii cine era mai marele lor?

Irina (tresărind): Ştiu. Nu, nu, de unde să ştiu…

Nikita: Zic şi eu că n-ai de unde. Un fost căpitan în flota lui Fokas, ce-i drept demis de marele strateg. Oricum asta toarnă apă la moara lui Bringas, care nu-l are şi nu l-a avut pe Nikiforos Fokas la inimă…Aşa că nu mai e nici un pericol, ş-apoi Bringas are pe altcineva care-i gustă vinul şi bucatele.

Irina: Eunuc şi el.

Nikita (surîzînd): S-ar putea. Sînt mai mult decît solidari… Deşi… tot atît de bine ar putea să se urască înde ei. Martiriul fără voie dă şi vanităţi peste măsură.

Irina: Ziceai c-ai vrut să mergi la război.

Nikita (îngrijorat): De ce?

Irina: Mă tem că ţinta e-mpăratul.

Nikita: Mereu a fost. Altminteri ce ar fi puterea. Puterea unui basileu. (O sărută pe Irina. Iese.)

Irina: Nikita, eu… (Nikita se opreşte.) Povestea asta cu otrăvitorii prinşi e-adevărată?

Nikita: Ba da.

Irina: Se pare că e începutul.

Nikita (o sărută):Mititica… Ce am schimbat noi pînă acum? Te poţi sustrage vieţii, poţi fugi de ea de dragul unei alte presupuse? Chiar născocită tot s-ar scurge către un sfîrşit, dar nu ştiu de ce-l cred mult mai anost, mai şters, lipsit de graţie. (Ieşind, fără a fi auzit de Irina.) Aici te am pe tine şi dacă plata-i pe potrivă, o ridic fără-a cîrti. Deşi, Hristos mi-i martor, e ultimul lucru pe care-l vreau să mi se-ntîmple.

Peste puţin timp intră slujnica. Îi întinde Irinei o scrisoare.

Slujnica: Stăpînă, un mesaj. Ce scris frumos.

Irina (foarte liniştită desface răvaşul. Încet): Frumoasa mea… Cum însetează sufletul meu… Plăpîndă şi trufaşă… Eşti aerul pe care-l respiră un rob umil… Eşti revărsarea binecuvîntării… miresmele după furtunile de mai pălesc, eşti rodul raiului ce mi-a fost hărăzit. Te-aştept azi, la şase seara, la intrarea în Forul lui Constantin. (Irina, nervoasă) E nebun. Şi e tîmpit pe lîngă toate. (Aruncă scrisoarea. Slujnica iese. Irina ia o carte, încearcă să o citească, nu reuşeşte. Vine la măsuţa cu uleiuri aromate, le deschide, le închide, ridică scrisoarea, citeşte) Ai grijă să nu întîrzii, a bătut ceasul, ceasul bizantin. Tărăgănarea sau absenţa pot fi fatale… A-a, mizerabilul, fa-ta-le. Mă ai la îndemîna ta, m-ai prins cumva cu oca mică, ori ce?! Cară-te, băiete, cît e lucru cu cinste, cît nu te-am spus lui Nikita ori mai mult – augustei, ia, vezi, tu, veleităţi!.. (Face scrisoarea mototol, o aruncă. Peste puţin timp bate din palme. Intră slujnica.) Trăsura. Repede.

Scena V

Piaţa. Mişună lume. La intrarea în Forul lui Constantin.

Pastilas (către Irina, apropiindu-se din spate): Brăţara de fildeş…

Irina: Da, ce-i cu ea.

Pastilas: Sînt aici pentru faptul că ţi-ai lăsat măcar un lucru din darurile mele. Pentru aceasta sînt dispus să-ţi mărturisesc cîte ceva.

Irina: Nu mi-am lăsat nimic, Pastilas! Nu mă încîntă cum s-au petrecut lucrurile, dar ştii năravul lui Nikita. L-a dezgustat ce i-ai spus despre spadă. El n-a ucis la viaţa lui pe nimeni. Deodată sări ca fript de la masă şi dădu porunca. Dar asta e: fiecare trebuie să ne trăim viaţa.

Pastilas: Ascultă. (O ia de mînă.) Lasă, lasă tot şi vino cu mine, Irina! Am bani, am moşii, sînt unicul moştenitor, mă dezic de orice ne-am propus, noi, acei care…., s-a urzit şi… tu nu ştii ce s-a urzit şi astfel… (Pastilas se apropie de o tarabă cu manuscrise.) A-a, ce splendoare, o bijuterie – nu?! (Ia o carte în mînă) Digheris Akritis, poemul lui nemuritor, brodată cu miniaturi, o iau (Pastilas achită plata şi întinde cartea Irinei care o ia) …va scăpa şi Nikita.

Irina (nervoasă): Chiar astăzi te denunţ. Dacă (Irina priveşte prin părţi), dacă nu mă omori cumva.

Pastilas: Pe tine?! O-o, ceruri!! Irina, tu eşti… (Pastilas desface braţele.) Bine, Irina, ca să mă fac înţeles, am două lucruri de făcut în viaţa asta: să respect un legămînt şi să mi te iau acasă.

Irina: Care casă, domnule?! Ai luat-o razna cu totul! Eu sînt…

Pastilas (dă încet din cap):Spune, spune, strigă, cheamă, eu pe tine nu mă supăr, dacă însă ţii la basileu, nu, ce zic eu: la basileu! la Nikita dacă ţii…

Irina: Vei fi închis chiar astă seară.

Pastilas: În acest caz chiar că nu se mai întoarce roata. Nimeni nu va şti cînd şi cum va pieri Basileul. Crezi, sînt de capul meu?! Ca mine sînt vreo cinci în capitală! Şi au sub ei încă vreo douăzeci. Ai auzit, poate, c-au fost prinşi cîţiva uneltitori, care voiau să-l otrăvească pe Bringas.

Irina: Ce bine că Nikita nu e logofăt la Bringas. Ş-apoi… Pastilas! (strigă) Nu mai sînt săgeţi în imperiu, satîre, stilete, cai cu glezna ruptă?! (Se apucă de cap.) Vai mie! Uite ce iese din mine, omule! Adio! (Irina se întoarce să plece, Pastilas o apucă de mînă.) Lasă-mă să plec! Acum!

Pastilas: Chiar dacă mă denunţi, tot nu le voi spune nimic. Eram cîndva să-mi pierd ochii; prin ce-am trecut ştiu numai eu şi nu mă mai sperie nimic. Oricum nu vor afla cine, cînd şi ce va pune în paharul împăratului, că-i place vinul pînă peste poate. Du-te, spune… Ai să-i pierzi pe toţi deodată. Şi pe mine.

Irina (depărtîndu-se, cu dispreţ): Pe tine?!. Dacă Nikita moare, mă tund călugăriţă, să o ştii! (Dispare.)

Pastilas (pentru sine): Mă tem că înţeleg, dar… Mai dospeşte aluatul. Voi avea o noapte grea. Şi dimineaţa, am vagi bănuieli că nu mă voi trezi în lanţuri pe o podea de piatră.

Cineva (trece în goană pe-alături strigînd): A căzut Creta! Marele strateg Foka a cucerit Creta! Marele strateg… Trei mii de nave, foc grecesc!

Pastilas: Trei mii de nave, foc grecesc… Păcat, Pastilas, c-ai ajuns să conspiri şi nu să lupţi în cîmp deschis. Ce soartă ticăloasă. Dar vine ceasul, bate ceasul bizantin. (Dă îndîrjit din cap.) Nu… nu mă feresc de cîmp deschis, dar nu în gloată, ci în faţă, să se ştie!

Scena VI

Casa lui Nikita şi a Irinei. Irina răsfoieşte cartea pe care i-a dăruit-o Pastilas. Intră slujnica.

Slujnica: Stăpînă, a căzut Creta. Ce bucurie, Doamne! Auziţi, bat clopotele de la Cornul de Aur pînă în piaţa Taurului. A fost spulberat acest viespar, acest cuib de piraţi.

Irina: Tu ai auzit cînd te-am chemat?

Slujnica: Eu… Da… Se pare… Păi, iată-mă.

Irina: Da? Ia vino mai aproape.

Slujnica se apropie. Irina o adulmecă uşor.

Slujnica (ferindu-se ca opărită): Ce vă veni? Mă duc să mă-ngrijesc pentru masă.

Irina: Eu ţi le trec pe multe cu vederea. Ţi-am hotărît, însă, clar. Sînt lucruri de care nu ai voie să te-atingi. Ce unde de ambrozie vin dinspre tine?! Te-ai făcut cumva camerista augustei?! Ori te-ai căpătuit cu vreun amant simandicos?! Aşa va să zică, mîndro, ai hotărît să dai iama prin parfumurile mele! (Slujnica vrea să iasă.) Stai! Vino lîngă mine. (Irina sare în picioare, îi dă o palmă.) Adu-ncoa brăţara şi piei! Azi, nici mîine să nu te văd!

Slujnica (începe să tremure din tot trupul): Eu… (se apleacă să-i sărute mîna.) Nu mă alungaţi. Mi s-a pus un văl. E o nebunie ce splendori aduse ruda Dumneavoastră.

Irina (ţipă): Nu mi-e rudă! (Slujnica dispare.) Şi dacă Pastilas găsea brăţara de fildeş, nu mă chema în piaţă, care va să zică, şi nu aflam… Şi ce-am aflat în fapt. Că mă doreşte, că nu poate fără mine, că-i sortit Nikita şi, fireşte, basileul, că-i împînzit Constantinopolul de conjuraţi şi asasini, că dacă vinul împărătesc nu se condimentează într-o bună zi cu otrăvuri, degeaba-i basileu acela născut să fie basileu. Nu zadarnic Nikita avu imboldul să meargă la război. Dar… mort acolo, ori mort aicea. Cum te mai trage-n prăpastie un sărut dat acum zece ani. Ce-mi veni atunci?! Ce-mi veni. Pastilas… Neruşinat şi aprig, obraznic şi dezlănţuit, să nu te temi tu de nimic, scăpînd o dată ca prin minune cu ochii teferi!.. (Derutată, umblă prin casă, dă din deget.) Las-că… Da? Ai dovezi?! Oricînd va dezminţi acuzaţiile tale. De parcă moartea basileului e neapărat să se tragă din… (se loveşte încet cu ambele palme peste obraji.) A-a, ce texte, bravo, fetiţo, încă puţin şi pui tu foc Palatului Sacru! Să-i spun lui Teofano! Dar şi Teofano, umblă zvonuri, că s-a plictisit de traiul dezmăţat al lui Roman.

Intră Nikita.

Nikita (cuprinzînd-o): Micuţa mea, gazela mea, dacă mergeam cu Foka, acum mă întorceam în capitală împovărat de glorie!

Irina: Şi cîţi nu s-au întors.

Nikita: Marele strateg va fi sărbătorit în Ipodrom. Vom fi şi noi acolo… Vom sta chiar alături de împărat. Vin puzderie de care încărcate cu prăzi fabuloase. Dar citisem cîndva… (ia cartea dăruită Irinei de Pastilas în mînă, o răsfoieşte îngîndurat) Akritis, cel mai glorios poet…; ziceam, scria un antic: se ştie înaintea fiecărui asediu cîţi soldaţi vor muri.

Irina: E un enunţ păgîn.

Nikita: Păgîn era.

Irina: Nu sufăr pecetea oarbă a predestinării. Nu odihneşte dram de har acolo.

Nikita: Mititica…, şi unde odihneşte?!

Irina: Acolo unde-i nume. Un nume strigă mereu către alt nume. Numele Basileului e Roman, numele soţului meu e Nikita. Iar fatalitatea ţinteşte către ceva impersonal, anonim, fără…, fără sex, şi mai mult de-atît, fără posibilitatea de a te dărui; ce e un dar fără nume?… şi deci e gravă înşelare. Minunea stă în nume. În cel chemat! În cel respins chiar!

Nikita (răsfoind cartea prefăcut, mirat): Scrie asta undeva pe-aici? (O cuprinde pe Irina.) Cea mai mîndră, cea mai deşteaptă fată din Imperiu!

Irina (nesigur): Pastilas…

Nikita: Pastilas…

Irina: A dispărut aşa subit.

Nikita: Dacă i-am întors darurile. (Strînge din umeri.) Ce să zic… Oricum aparţinem de lumi diferite. Ş-apoi, oameni ca Pastilas nu iartă nimănui nimic, nici măcar faptul că se văzu silit s-aducă nişte daruri. Chiar crezi că veni pe mine să mă vadă?!

Scena VII

Nikita şi Irina stau la masă.

Irina: I ubitule, mănînci foarte puţin. Doar pîine şi măsline.

Nikita: Şi brînză de Paflagon. Uite de asta chiar nu ştiu cum m-aş putea lipsi. Mîncare simplă – emoţii întregi, somn împăcat. Şi taică-meu, Dumnezeu să-l odihnească, o pre-fera mereu…

Irina (dînd din cap): O hrană frustă, soldăţească. A fost unul din cei mai apreciaţi logofeţi la curtea lui Constantin. În ciuda firii sale… aspre, încăpăţinate.

Nikita: Tata asculta doar de împărat, toţi ceilalţi erau arbitrari. Uneori, aceasta mă supăra şi pe mine. Credeam că-i o incurabilă servitute, acum, însă… Eu sînt mai flexibil, maleabil chiar, şi asta îmi displace.

Irina: Te rog eu… Regula jocului.

Nikita: Nu… E frică, o frică adînc refulată. Sufletul repede se lipeşte de lux. Vanitatea – asta-i bestia fără saţ, adevăratul maestru de ceremonii. Tata spunea că rafinamentul e din contul puterii. Prin graţie, imunitatea în sensul ăsta o au doar basileii şi asceţii. N-au cum să fugă de chemare, în orice caz, momentan sînt amendaţi. Doar cei de viţă princiară pot renunţa uşor – atunci cînd pot – la abundenţă, e un prisos al demnităţii auguste în ei, care şi dintr-o flămînzire a lor creează-un ritual ce are graţia veşniciei. Ş-apoi, niciodată nu trădezi un basileu… trădezi puterea care l-a învestit, abia acum înţeleg fidelitatea oarbă a lui tata… O dată optezi… O îndîrjire aproape… (Nikita dă din mînă) tîmpă. De parcă într-un punct ar scăpăra sfinţenie.

Irina: Hai să-ţi cînt ceva.

Nikita: Să-mi cînţi?! Acum?… Tu… (zîmbeşte)

Intră o slugă cu nişte scrisori. Pleacă.

Irina (pe cînd Nikita desface sulurile): Iubitule, îţi aminteşti cînd am cîntat la o petrecere în faţa Maiestăţii. E un cîntec grecesc vechi, se cînta cînd bărbaţii plecau de la vatră. Numai să beau puţin vin.

Nikita (ridică braţele): O clipă, scumpo. Uite că… ce grijă are cineva să mă edifice asupra morţii lui tata. Da, da, ştiu că a murit la şapte zile după împăratul Constantin. Şi?… Nu… A căzut şi s-a lovit la tîmplă, da… A căzut pentru că…

Irina: Ce scrie acolo?

Nikita: Scrie că basileul Roman, stăpînul meu, în cîrdăşie cu (Nikita dă sugestiv din mînă) mi-a omorît tatăl. Au curăţat pe toţi cei care l-au slujit cu credinţă pe Constantin. (Nikita revoltat) A căzut. Tata căzuse… Subit ce-i drept. (Uitîndu-se în hîrtii) Otrăvuri fine, care lucrează insidios, cu bătaie lungă. E-adevărat, îi ieşise pe gură o spumă ciudată, liliachie. Şi scrisoarea astălaltă… (Nikita desface celălalt răvaş. Nu scoate o vorbă. Se uită lung la Irina, citeşte. Tace. Spune sec) Ai fost recent în piaţă?! (Irina dă din cap. Nikita dă şi el încet din cap.) Vezi, noi ne temem de otrăvuri. Uite – venin! Lucrează-ncet. Şi înaintea mea cine-ar gusta din cupă?! (Nikita împinge masa din faţă.)

Scena VIII

Casa lui Pastilas. Pastilas răsfoieşte un manuscris, face însemnări, bea din cînd în cînd din cupa de pe masă. Intră sluga sa îmbrîncită din spate de Nikita. Nikita se repede la Pastilas, îl răstoarnă cu piciorul de pe scaun, se-ncinge harţa, se bat cu spadele. Nikita, însă, e mai impetuos, îl doboară pe Pastilas, îi pune genunchiul pe grumaz, apucă spada cu ambele mîini de mîner, o ţine ameninţător asupra feţei adversarului.

Nikita: Acum ţi-o fac! Năpîrcă, larvă! Venii cu daruri să-mi iei ochii! De ce? De ce mi-ai scris, despre… Irina, şi despre tata, ce vrei, să mă răzbun în locul vostru, al unor… al unor… uneltitori înnebuniţi, ce-ţi pusei în gînd, sălbătăciune, tot nu v-aţi săturat de sînge, neam spurcat, răzvrătit, ce urmăreşti, ce pasiune infernală aţi făcut pentru cîrdăşii oculte!

Pastilas (gîfîind): Suntem de-un neam, dacă-ţi mai aduci aminte. Dă-te jos, dă-te jos, ori bagă-mi sabia asta odată-n gît. (Se zbate.) Dă-te jos. Care scris? Ai căpiat. Ce să-ţi scriu eu ţie, despre cine?! Ţie, care nici nu ne-am văzut bine că m-ai şi scuipat. Vezi-ţi de viaţa ta. (Se ridică.) A-a, uitaţi-vă, domnilor, Nikita, marele paharnic, în persoană, n-ai cîini fideli să vină să mă rupă, venişi tu în persoană?! Şi cine se plîngea că nu ştie a mînui sabia. De tine e Siria, dragă, am auzit că Bringas – Bringas, eunucul stăpîneşte peste Imperiu, nu?! – mai pregăteşte o campanie militară. Îl sărbătorim pe Foka şi Foka meargă mai departe, n-are ce tulbura pacea curţii, unde toate curg liniştit şi previzibil.

Nikita (aruncîndu-i scrisorile în faţă): Şi?! Ai dat lovitura, crezi?! Crezi că voi lăsa-o pe Irina, ori voi alerga să iau gîtul basileului, presupusului ucigaş al lui taică-meu, dar şi-al lui taică-său. Eu…

Pastilas (dînd din cap): Tu… Umil, cuminte, exemplar, violent atunci cînd se poate, simpatic, comod (Pastilas îşi şterge gura de sînge), nu, sigur că nu, chiar şi repudiat în văzul lumii, chiar şi tăvălit în noroi tot vei rămîne credincios. Cui?! Unui basileu tînăr, smintit, biruit cu desăvîrşire de fierbinţeala cărnii?! Ştii, uitîndu-mă la tine, mă gîndesc că acei care stau lîngă tine şi zic că le eşti drag într-adevăr nu merită altceva, nici pe altcineva.

Nikita: Irina… Gîndul la Irina nu-ţi dă pace.

Pastilas (netulburat): Am treburi mai importante de făcut.

Nikita: Ştiu eu ce treburi ai.

Pastilas: Şi? La ce-ţi foloseşte?! Tu, Nikita, nu ştii ce-i pribegia…

Nikita: Aşa cum voi nu ştiţi ce-nseamnă să juruieşti credinţă.

Pastilas (ridicînd scrisorile de jos): Bine plătită.

Nikita: Nu mai bine ca cea mai înaltă trădare.

Pastilas: Eu n-am trădat pe nimeni. Fiindcă n-am fost cu-adevărat prieten nimănui. (Uitîndu-se prin scrisori, aruncînd apoi răvaşele pe masă.) Uite-acolo, pe masă sînt nişte foi, vezi seamănă scrisul meu cu ce mi-ai arătat tu mie acum? (Dă din cap.) Irina, Irina,… ea şi basileul?! Bine, e frumoasă, e cea mai frumoasă femeie, dar, ştii, o frumuseţe ca a ei nu înţeleg să se conjuge cu înşelăciunea, ea-şi poartă frumuseţea ca pe-un potir plin cu vîrf, din care nu are dreptul să verse licori sfinţite pe pietre. Nu ştiu…

Nikita cercetează fugar foile de pe masă.

Pastilas (încruntîndu-se): Basileul… Basileul, crezi, i-a dăruit cartea ceea ilustrată cu fineţe?! De fapt, aşa scrie, da… Se ştiu de cînd era fecioară?! Vezi, se-nfruptă şi-mpăraţii cîteodată din vase delicate înaintea paharnicilor.

Nikita se izbeşte către el, îl ia de piept. Îl lasă.

Pastilas: Bem ceva? (Bate din palme.) Nu cred că-mi place întorsătura, totuşi, dacă aşa se-mpletesc lucrurile…

Sluga aduce vin. Toarnă în cupe.

Nikita: Lucrurile? Care lucruri? Ce-avem de discutat? Noi doi. Nu s-a întîmplat nimic, în afara unui singur lucru, nu te-am înjunghiat atunci cînd eram pornit, acum e tîrziu (ia cupa, se uită pe suprafaţa vinului, o pune, într-un sfîrşit, pe masă, fără a bea) în orice caz, acum moartea ta ar fi cu-adevărat prematură, deşi oricînd îndreptăţită.

Pastilas: Nu îndrăzneşti să bei. (Rîde.) Eu nu sînt basileul. Hai dă să gust din cupe, vrei?

Nikita: Nici de comediant nu eşti bun.

Pastilas (cu aer grav, dînd din cap): Eu îmi rezerv dreptul să-ţi întorc vizita. Poate altfel, poate nici nu-ţi vei da seama deodată c-am fost eu acela.

Nikita iese. Se întoarce, împinge cu piciorul scaunul răsturnat, ia scrisorile de pe masă, pleacă.

Pastilas (mirat): Să-ţi dea în gînd. Bizarerii imperiale. (Dă din cap.) Cartea mea, Irinei, i-ar fi dat-o basileul! Dar cine ne-a văzut?! De ce a scris? Chiar să fi fost basileul cîndva amantul Irinei? Irina, puişor, să ştii pe mine asta mă incită. Iar setea pentru tine se-nteţeşte.

Scena IX

Una din sălile Palatului Sacru. Basileul Roman înconjurat de suită. Rîsete, obscenităţi, Roman rîde zgomotos, e înalt, chipeş, captînd din capul locului atenţia. Intră Nikita.

Roman (strigă): Nikita! Bunul meu prieten, n-ai binevoit să mergi cu noi la vînătoare, vino dar şi te înfruptă din vînat! (Roman păleşte cu palma fundul uneia din doamnele care i-au împresurat jilţul.) Ia zi, zi-i, fetiţo, cu cine seamănă ursul pe care l-am lovit direct în ochi.

Fata umflă obrajii, îşi scoate limba, îşi crăcănează picioarele şi se preumblă vajnic.

Roman: Nikita, amice. (Nikita se pleacă adînc.) Lasă, lasă, vino aproape. Eu ştiu ce gîndesc despre mine toţi, numai tu nu ştiu ce gîndeşti, Nikita.

Nikita: Maiestate…

Roman: Şi?… Cu cine seamănă ursul?! Dar, (se umflă de rîs) dar ce are ursul şi n-are personajul nostru falnic.

Un bufon înhaţă un morcov şi i-l pune fetei între picioare.

Roman: Nu-i adevărat. Eroul nostru are aşa ceva, dar e de mult la saramură. Aşadar ce are ursul… (Alt bufon pune lîngă morcov două rodii.) Ei, nici aşa de mari, cred, totuşi… urşii, aşa morocănoşi cum sînt, par inepuizabili ca bărbaţi! (Toţi rîd.) Duceţi-i rodiile lui… Nu, nu (îşi revine brusc Roman), nu trebuie, e drept că m-ar durea în cot dacă înţelege gluma, însă, să nu-l sustragem de la treburile Statului. O fi el, Bringas, lacom şi viclean, dar e cu scaun la cap. Nikita, pavăza mea nelipsită, eu ziceam că numai despre tine nu ştiam ce gîndeşti. Pentru că tu gîndeşti, Nikita, ai îndrăzneala, iar ceilalţi pur şi simplu enunţă. Şi culmea! unul care are toată îndrăzneala să gîndească arareori trădează. (Roman bate tare din palme.) Afară! Toţi afară! (Către Nikita) Tu rămîi. Să bem!

Una din slugi se reţine. Nikita îi face semn cu mîna să plece. Toarnă el în pocale. Ciocneşte cu împăratul.

Nikita: Stăpîne. Acest vin e făcut pe esenţă de rută.

Roman: Poftim?!. A-a, rută. Crezi că ne-ar ajuta. Stai puţin. De ce, de ce anume azi, vin cu rută?

Nikita: Va trebui să fim mai cu luare-aminte. Nu-i mare treabă ruta, dar oricum, slăbeşte efectele otravei.

Roman: Aici? La noi acasă? În Palatul Sacru? Să fie ei (Roman dă din braţ) cu băgare de seamă! Beau un gît doar, ştiu că te superi, dar (Roman strînge din umeri) eu sînt împăratul. Ia, adu-mi vin de-acela grosolan, fermentat pe bitum. Astăzi vreau să iubesc. Înţelegi?!

Nikita (abia acum observăm că are o carte la subsuoară): Am vrut…Iertaţi-mă, maiestate, mă retrag.

Roman (întinde mîna): Nu. Ce ai acolo, un demers? O solicitare. Hai, dă-o, dă-o-ncoa, nu te sinchisi. Tu uneori îmi chiar poţi spune verde-n ochi. De fapt, ce mi-aş spune eu singur, nu mi-ar spune nimeni, aşa că… tu să nu-mi zici nimic. Ai înţeles?! Hai, dă să văd ce ai acolo. Dă, îţi poruncesc! (Ia cartea.) A-a, ce ornament frumos, e o carte scumpă. Mi-ai adus-o mie? Sau… Vrei să-mi citeşti din ea.

Nikita: Am vrut să vă întreb dacă aveţi aşa ceva în biblioteca Palatului.

Roman: Fireşte… Cum crezi, taică-meu, cel mai ilustru dintre împăraţi… L-o fi avînd şi pe Akritis şi pe Roman Melodul. (Devine serios.) După un tată atît de cultivat, cum a fost Constantin, te miri să fi avut Bizanţul o minte mai luminată , uite ce fiinţă tumultoasă a preluat frîiele puterii absolute. Paradox? Nebunie? Într-un fel… Rigorile Providenţei însă nu sînt cazone, ci fluide; bucuria vieţii dă năvală peste noi. Nikita! Ai văzut oameni care nu şi-au ispăşit la vremea lor partea lor de sminteală. Ce Bringas?! Bringas e eunuc la trup, iar ei – la suflet!! Basileu-i om, mai mult decît un om, şi viciul şi gloria pe măsură. (Roman ciocneşte cu Nikita.) Teofano… De cîteva zile evită să vorbească cu mine. S-a supărat. Ea mi-a băgat surorile în mînăstire şi tot ea s-a supărat, deşi, uite, eu sînt gata să-i vorbesc şi s-o sărut. Teofano – o frumuseţe ca un pîrjol. Depravîndu-mă, parcă m-aş răzbuna uneori pe frumuseţea ei imposibilă, oprită. (Roman rîde.) E-o răzvrătire a mea, dacă vrei, frumuseţea, dacă nu-i niţel umilită – sfîrşeşte prin a-şi devora propriii copii. Dar şi tu, Nikita, te-nsoţeşti de o fiinţă minunată. Da, da, o văzui în repetate rînduri la ospeţe… e… (Basileul dă cu înţeles din cap.)

Nikita: Irina.

Roman (căzut pe gînduri): Cele mai frumoase femei din Imperiu, Nikita, ne aparţin. Dar omul n-are saţ. Poate tu vei fi avînd?! Te ştiu credincios, Nikita, te simt. Dar crezi că oamenii asemeni ţie nu sînt pasibili de înaltă trădare? Ia zi, te încercase vreodată morbul răzvrătirii.

Nikita: O dată.

Roman (grav): Cînd.

Nikita: A fost ca umbra unui nor deasupra şesului.

Roman: Te-ai gîndit: de ce să-mi risc eu viaţa pentru un basileu care el însuşi nu şi-o cruţă? Şi ţi-a trecut?

Nikita (se prosternează şi sărută pantofii suveranului): Împăratul e uns cu mir dumnezeiesc şi-aduce-un plus de smerenie în sufletele noastre ticăloase.

Roman: Mă tem că sincer crezi în ceea ce spui. Pentru tine mă tem. Ridică-te. Mă tem şi pentru că poate fi adevărat. Cine însă să ne smerească pe noi?! Vezi, însă, prietene Nikita, atîtora le convine să nu ne trezim din somnul împănat cu diamante şi himere.

Scena X

Irina în gineceul împărătesei Teofano. În jurul împărătesei mişună cameriste, slujnice. Un negustor desfăşoară în faţa augustei mostre de postav.

Teofano: Oreste cu torba lui fermecată! Cu ce vii, Oreste, să ne furi privirile de-această dată?

Negustorul (sărutîndu-i pantofii de purpură): Mărită Doamnă, dar neveştezit căzut din ceruri peste noi, nişte nemernici, serafică rouă, umezindu-ne ochii secătuiţi şi trişti, glas edenic desferecînd inimile noastre împietrite de griji….

Teofano: Ah, Oreste, te-aş asculta pînă în seară, dar şi ziua abia de-mi aparţine, aşa că…

Negustorul: Da, da, luminăţie. Pînzeturi de Beoţia şi Peloponez. Un covor din Spania, cusut cu purpură şi aur.  Un sipet cioplit în ivoriu pentru esenţe aromate.

Teofano ia sipetul delicat şi îl întinde Irinei.

Irina: E minunat, luminăţie.

Negustorul: Mai am.

Teofano (sec): Ştim. (Îi face semn să plece.) Irina, tu să stai lîngă mine. Aduceţi migdale şi vin. Toată lumea să ne lase să vorbim. (Irina se pleacă în faţa ei.) Ridică-te, ridică-te repejor şi vino să stăm aşa, faţă către faţă. Ziceam eu, cuiva, că grecoaicele sînt cele mai frumoase, sînt foc mistuitor. Să nu se amăgească lumea cu farmecele noastre pe faţă (li se aduce vin şi gustări), mai avem noi şi… scumpo, sînt eu şi tu, şi nu mă deranjează…

Irina: Maiestate…

Teofano (face semn cu mîna): Şi vom ajunge să îmbătrînim, tu cu Nikita, eu alături de Roman Porfirogenetul, cum se cade unor soţii exemplare, ce zici?! Eu zic că e bine aşa – e omeneşte, mai mult de-atît – e-mpărăteşte.

Irina (plecîndu-se): Eu nu mă pun alături.

Teofano: E suficient că eu te pun. O frumuseţe ca a ta e pe mîini bune, ştiu eu, Nikita este cel mai aproape de-mpărat, chiar dacă nu e parakimemon, iar tu – de mine, doar îţi place să fii aproape de mine, nu?! (Teofano rîde, sorbind din cupă, dă din deget.) Ţi-i frică, nu de frumuseţea mea – de-a ta. Te gîndeşti că într-o bună zi aş putea fi geloasă şi ce-i mai poate trece prin cap unei basilise tinere, lacome şi viclene, precum crede toată lumea?! Nu! Uite că prezenţa ta chiar îmi redă cumpătul, chiar mă coboară pe pămînt puţin; nici asta… eu mă gîndesc, eu înţeleg ce noroc avui că din atîtea splendide fecioare aduse din tot Imperiul, Măria Sa, basileul, mă alese pe mine.

Irina: Ce minunată coincidenţă, maiestate! Una din soţiile lui Leon, bunicul basileului, se chema tot Teofano: plăpîndă, evlavioasă, dorindu-şi cel mai mult să îşi închine viaţa lui Hristos.

Teofano: A şi făcut-o. Ea – înger, ea – potir ales. Noi?! Eu?! (Se uită lung la Irina.) Nu cred să nu te fi plăcut Roman. Uită-te la mine. (Basilisa o fixează lung cu ochii pe Irina. Dă încet, satisfăcută, din cap.) Acum nu i-aş permite-o eu, chiar de-ar fi să-i propună lui Nikita să ia locul Marelui Strateg, Nikiforos Foka. Odată viteaz!O inimă de leopard într-un trup de… (Teofano se oţărăşte uşor, se scutură din umeri.) Tu, l-ai văzut vreodată?! Plin, scund, negricios, Privirea-i, drept, erupe foc şi gîtul e de taur. Cum se sălăşluieşte gloria în aşa bărbaţi?! (Meditativă.) Roman e falnic, rafinat, sărmanul crede că e veşnic, dar poate e. El are timp, eu ştiu. Taică-său a trăit mult, drept că se dedase cu desăvîrşire cărţilor. Şi Foka… Foka, iată, readuce trufaşa Cretă în raza imperiului, mai este Siria, hamdanizii; dimaţii sînt mereu nemulţumiţi de favorurile acordate stratioţilor. Dar cine e sîngele armatei – dacă nu stratioţii. Atîtea, Doamne, sînt de pus la punct că n-ajunge o viaţă. Ce păcat că omu-i muritor, Irina. Irina, uite ce covor de Spania. Ah, ce prostie că îmbătrînim!

Irina: Maiestate… M-aţi umplut de daruri, eu, o nevrednică…

Teofano: Nu refuzăm graţiile pentru că ne e-n grijă de ce-ar urma. Astăzi e zi, iar mîine… Ce-i ziua. Ce-i anul, omu-i o suflare. Viaţa e ca, ca…o clipire de gene. Să-ncapă cît mai multe culori în această clipire! Ciudată e lumea… Bringas, parakimemonul, eunucul… Vai, ce ură viscerală nutreşte lui Nikiforos Foka. (Către Irina.) Ce ştie el, eunucul, şi nu ştim noi?!Eu înţeleg: mîncare, înţeleg război, înţeleg victorii, delicii gastronomice, vinuri dumnezeieşti, palate, dar după, după toate astea – îmbrăţişarea, nu?! alcovul, nopţi frenetice, cotropitoare pînă în zori. Cum poate un eunuc să fie atît de lacom şi perfid?! Ce enigmatică şi ce bogată-i lumea… Şi asta – o face cu atîta mai frumoasă! (Basilisa ridică cupa. Beau amîndouă.)

Irina iese din gineceu. În una din săli îl întîlneşte pe Pastilas.

Irina: Tu?! Tu aici, Pastilas?!

Pastilas: O-o, adiere înmiresmată. (Se lasă în genunchi, îi sărută mîna.) Liman cu daruri negrăite… (Se ridică.) Omul are dreptul la iertare. (Dojenitor) Irina, scrisoarea nu am scris-o eu.

Irina: Acum să vină seceta, să dea lăcusta ori să se năruie un colţ al Palatului Blachern, tot aş crede că ai un amestec. (Pleacă.)

Pastilas (strigă): Irina, eu aştept!…

Scena XI

Casa lui Pastilas. Intră sluga bulversată, din urma lui Irina.

Pastilas răsfoieşte o carte. Sare ca fript.

Pastilas (zîmbeşte năucit): Irina. Eu… Irina… Ah, cum începe ziua!.. (Îi cade la picioare.)

Irina: Te sperie?

Pastilas: Da… Nu… (Către slugă) Vin, fructe, tot ce-avem mai bun! Hai… Irina… (Pastilas trage un scaun pentru vizitatoare, respiră adînc.) U-fff… (îşi freacă palmele) Da, să-ţi spun totuşi pentru început – scrisoarea nu am ticluit-o eu. De-altminteri Nikita venise să mă-njunghie! N-a reuşit după cum vezi.

Irina: Şi la palat azi ce făceai?

Pastilas: Păi… Îmi aranjez viaţa, nu?! Reînnod nişte capete. Tatăl meu, orice s-ar zice, a fost om văzut. Noi… Eu… iată. Iată-te în sfîrşit aici.

Irina: Pastilas, ce se-ntîmplă?

Pastilas (devine rece): Ţi-am vorbit. Acele au coincis. E ora…

Irina: Care ace… Care vreme bizantină, ce tot îmi spuneai de timpul bizantin! E ca o comedie sinistră – bufonii toţi cu dinţii negri ori gurile prăvălite – acest joc de-a v-aţi ascunselea!

Pastilas: Dacă insişti… Asta înseamnă că pretutindeni, în tot Imperiul e acelaşi ceas. Rugăciune, contemplaţie, acţiune. Totul curge. Dar şi toţi sînt de găsit, nu-s confuzii, înţelegi, cînd se spune mîine, sau peste-o săptămînă, asta înseamnă exact mîine sau peste-o săptămînă. Nu sîntem barbarii mînaţi de pofte confuze şi năprasnice, nu încurcăm ziua cu noaptea, în Imperiu soarele pretutindeni tre-să răsară la aceeaşi oră, şi să apună fireşte. Şi nu mai e nimic de făcut.

Irina: Nu mai spune. Şi unde ţii ascunse armele netrebnice, praf, soluţie, aburi, ce-o fi acelea. Auripigment? Sulemă? Venin de broască?!

Pastilas: Irina… Tu… Sînt lucruri care nu se discută.

Irina: Se discută. Nu te-am spus numai pentru că am crezut că te vei răzgîndi. Dar poate şi te-am spus. Şi eu naivă… Bine, adio!

Pastilas: Totuşi, scrisoarea nu am scris-o eu.

Irina: Ştiu. Eu am scris-o.

Pastilas (o vreme tace consternat): Ei vezi, înseamnă că m-ai crezut. Şi asta-i înţelept.

Irina: E înţelept să fi rămas acolo unde-ai fost exilat.

Pastilas: Exilul îşi află rostul doar în reveniri. Altminteri nu-i exil, ci spaimă viscerală, obsesie, cusur morbid şi infantil al Justiţiei. Or, basileii se respectă, nu?! Dacă mă divulgai, asta nu schimba nimic. Sîntem mulţi.

Irina: Şi numele vostru-i legiune.

Pastilas toarnă în pocale.

Pastilas: Aşadar, tu ai scris-o. Iar Nikita e descumpănit.

Irina: N-are de ce.

Pastilas: Mă tem că… ai dreptate.

Irina: Şi el ştie. Oricum, m-ar iubi indiferent de ce ceea s-ar vorbi.

Pastilas: Iar tu?! Tu, îl iubeşti?! Tu nici să-l cruţi măcar nu vrei.

Irina (zeflemitoare): Rămînînd cu tine?

Pastilas (strînge din umeri): Şi cartea?!

Irina: Nu pot eu să-mi cumpăr o carte?! Ş-apoi din Akritis îmi citea chiar tata. Pastilas, ştii că taică-meu a fost una din căpeteniile temelor de miază-noapte. Am moştenit o avere imensă, ai jumătate, lasă-ne în pace.

Pastilas pune pocalul pe masă, ia cartea, începe a citi.

Irina: Două treimi… Şi nepoţii tăi se vor lăfăi în belşug.

Pastilas: Nepoţii mei?! Şi copiii cu cine să-i fac? Apropo… Tu şi cu Nikita pînă acum nu aveţi copii. Nu degeaba aşa se întîmplă.

Irina: Eşti bolnav sau beat…

Pastilas (îi cade la picioare. Îi sărută pantofii, mîinile): Iubirea mea… Liman cu…

Irina (rece):…Cu daruri negrăite. Pastilas, dacă moare Nikita, eu mă călugăresc.

Pastilas (rămînînd jos, şezînd): Nikita?! Bine… Uite ce pot să fac pentru tine… Pentru noi, pentru noi, Irina… (îi şopteşte ceva la ureche)

Irina: Ai căpiat?! Dar tu, băiete, parcă dormi şi nu trăieşti.

Pastilas: Eu?! (Îi întoarce spatele.) Alegerea vă aparţine, Doamnă.

Scena XII

Casa lui Nikita. Darul augustei, covorul din Spania în prim-plan. Irina se îngrijeşte pentru cină.

Irina (către slujnică): S-aduceţi numai vinuri roze. Aşa… Fileu de batog, pui umplut cu migdale, hulubi… nu, Nikita nu acceptă să-i mănînce, nici eu, de fapt… Şi să nu uit…cupele, cupele să fie dintre cele mai scumpe!

Intră Nikita. Se aşază sleit într-un jilţ.

Irina (se apropie, ezită, îi ia mîna): Nikita, eşti palid… Te simţi bine?

Nikita: Nu mai înţeleg… Mă ia cu ameţeli dis-de-dimineaţă, dar sînt lucid, ba uneori mi se pare că exagerat de lucid, parcă ceva în mine citeşte în grabă urzeala lucrurilor. Parcă mi se vorbeşte mie, şi în acelaşi timp unui alt Nikita, care am fost undeva cîndva şi de care abia de îmi amintesc. Şi basileul îmi vorbise azi despre însemnatele pregătiri din Ipodrom cu ocazia triumfului asupra Cretei şi eu îi răspunsei ceva ciudat… şi el mi-a zis că dacă merg tot aşa, mă face ministrul trezoreriei. Iar eu am vrut să-i zic… să mă lase să plec. Îndrăzneală şi prudenţă, asta-mi zise, că denotă răspunsurile mele, şi în acelaşi timp îmi spuse că numai în persoana mea vede un prieten adevărat.

Irina (sărutîndu-i mîna): Vezi?!

Nikita: Ce să văd. Eu să nu ştiu ce gîndesc în adevăr despre viaţa de la curte?! Ei, dar bine că fiecare-şi poartă păcatul aşa cum poate. De-altfel, basileul de cîteva zile-ncoace îmi pare senin şi odihnit. S-ar putea că s-a mai temperat furia poftelor.

Irina: Iubitule, să stăm puţin la masă.

Nikita: Nici să mă uit la mîncare nu pot. Puţin vin, aş bea. Am permanenta senzaţie c-aş pluti. Într-o lume care nu mă legitimează decît convenţional. Ori pe care eu abia de o certific. Aşa… între cer şi pămînt.

Irina (tace, căzută pe gînduri): Să te fi îmbolnăvit. Nikita?! Ori… ori eşti obosit peste măsură…

Nikita: Dar parcă nu m-am spetit aşa… în mod special. E oboseala, zic şi eu. A-a, ia te uită, ce covor splendid… Cînd l-ai cumpărat?

Irina: E cadoul augustei şi stă aici de mai multe zile.

Nikita (obosit): Nu, zău… e chiar bun, e… miraculos.

Irina (sărind din loc, strigă): Nikita, ce ai?! Nikita!

Nikita: De ce?! De ce strigi? M-a furat somnul, cred. E un freamăt lăuntric care mă macină, dar şi mă leagănă.

Irina: Scrisorile.

Nikita: Inclusiv. Cancanuri sordide. Mintea încinsă a cuiva izvodise nişte porcării, să nu-ţi vină-a crede.

Irina: Despre mine.

Nikita dă din cap.

Nikita: Despre toată lumea. Bunăvoinţa augustei, ah, pentru tine n-are margini.

Irina: Şi pentru tine.

Nikita: Hai că se termină toate pînă la urmă. Tre-să întrerup efluviul de daruri, altminteri ne-ngroapă. Curînd chiar voi cere-mpăratului să mă lase să mă retrag.

Irina (bucuroasă, sare şi îl cuprinde): Să fie?! Nikita, e-adevărat?! Chiar vrei s-o faci?

Nikita: Da, hulubiţo. Dar… de ce exulţi aşa?! Să-ţi spun drept, m-am temut că tu te vei opune.

Irina: Nici dacă-o fi să mergem să lucrăm pămîntul, nu m-aş opune.

Nikita (îmbrăţişînd-o): Vezi, trăim de-un veac şi eu tot nu te ştiu.

Irina (cu cupele în mînă): Mă laşi aşa, singură.

Nikita: Pe tine?! Irina… Vrei să bem… Din mîna ta – orice.

Irina (soarbe puţin din pahar şi vine repede la covor): Brodat cu purpură.

Nikita (uitîndu-se la vin, în contra jur): Vinul… Enigma lumii comprimată. Un gît de rai, ceva mai mult – şi suflă bezna-n faţă. Dar şi urgie… E cum a fost ori cum va fi, dar niciodată astăzi şi nici acum. Taică-meu, Dumnezeu să-l odihnească, nicicînd nu s-a lăsat covîrşit pînă la uitare de sine de-aşa zisul sentiment al împlinirii. Avea o reacţie ciudată, faţă de orice rotunjea o stare de fericire. O spulbera cu vorbe aspre, punîndu-ne şi pe noi pe jăratec. Repudia dulceaţa ca pe-un fur. Acum îl înţeleg, atunci nu-i sufeream asemenea ieşiri. Şi nu de frica plăţii o făcea, ci pentru frica propriu-zisă…, frica ce urmează sentimentului definitiv, ameţitor – ea, zicea bătrînul, se constituie într-o subţire, supremă răzvrătire. Cine nu se satură de pîine, cita tatăl pe un ascet – nu cere vin. Luxul în care trăia de-o viaţă îl trata cu jenă şi dispreţ… Regreta uneori că nu s-a făcut călugăr, regreta în surdină, pentru că şi asta credea e lucrarea vicleană a mîndriei. Şi dragostea lui pentru maică-mea, i se părea un dar prea bogat, pe care nu ştia cum îl va plăti.

Irina: A stat pînă la urmă lîngă basileu, şi…

Nikita: Ştiu ce vrei să zici, că i-a împărtăşit întrucîtva soarta. Ce e omul? spunea deseori bătrînul, citîndu-l pe Sfîntul Efrem Sirul. Nimic. Ce e omul? Vierme. Ce e omul – cenuşă. Ce e omul – nălucire a somnului… Şi împăratul şi omul simplu se vor face pulbere, ulcele, nu e nici vîrstă acolo, nici merit, totuşi… sunt lucruri care displac şi-aici şi-acolo deopotrivă…

Scena XIII

Ipodromul. Basileul şi Basilisa înconjuraţi de curteni. În faţa lor trece o procesiune de care cu pradă scumpă de război, prizonieri. Mulţimea îl aclamă pe Nikiforos Foka.

Tot acolo Nikita, Irina, Pastilas.

Mulţimea: Pereche protejată de Dumnezeu, basileu şi tu glorie a purpurei, veniţi de luminaţi pe sclavii voştri şi înveseliţi inima poporului vostru! Arată-te împărăteasă a romanilor! Trăiască Marele strateg Nikiforos Foka! Cunună neveştejită de lauri pe creştetul luminat al strategului! Trăiască oastea arhanghelului Mihail, al cărui soldat viteaz şi înfocat este Nikiforos Foka! Bărbăţia lui sfinţită şi necurmată a îngenuncheat Creta! Acest leu neînfricat care este Foka! Degrabă mergem în Siria! Punem Alepul şi pe Hamdanizi cu botul pe labe! Slavă lui Roman, basileul dat nouă de Dumnezeire, slavă Basilisei, al cărei chip bucură cetele cereşti.

Irina (către Pastilas): Ce mi-ai dat… Spune, ce mi-ai dat… Cu fiece zi Nikita e tot mai palid, mai vlăguit. Ce mi-ai dat?! Vrei să-l omori pe Nikita?!

Pastilas: Încă puţin. Răbdare. Ce i-am dat lui Nikita nu e mortal, va fi un timp anemic, apoi… cînd se vor sfîrşi toate… îi va lua cu mîna. (Visător) Sărutul Salamandrei…

Irina: Cînd, cînd se vor sfîrşi toate?!

Pastilas (mustrînd-o din cap): Irina, tu, tu mă grăbeşti?!

Irina (disperată): Nu se vor sfîrşi nicicînd. Adică… s-ar putea să s-au şi sfîrşit! Vai mie, Pastilas. Vai dragostei mele. Mai bine muream copilă (dă din cap, şoptind). Sărutul…, sărutul…

Pastilas (o ia de mînă): Irina, lumina vieţii mele, dulce icoană…

Irina (respingîndu-l, pierzîndu-se-n mulţime): Acum nu mă spăl cu toată apa Bosforului. Dar asta am vrut. Atîta doar că poate Nikita nu va şti nicicînd ce i s-a întîmplat.

Nikita (luînd-o de braţ): Irina, nu era Pastilas lîngă tine?

Irina: El e. Şi nu ştiu cum se face că-i atît de-aproape de perechea augustă.

Nikita: El a deconspirat o uneltire. Ştii, aceia care voiau să-l otrăvească pe eunucul Bringas. (Nikita se clatină.)

Irina: Nikita, Nikita! Apă, aduceţi apă!

Se apropie basileul.

Nikita: Măria ta! Nu trebuia…

Roman: Nikita, bunul meu prieten, să vină slugile, să vină doctorii, mergi şi te odihneşte.

Nikita: Nici o grijă, maiestate, sînt bine. Trebuie să fiu… nu se poate să nu fiu alături.

Roman: Te rog eu, ai augusta învoire să absentezi de la festin.

Nikita (i se aduce apă, bea): Şi totuşi, Maiestate.

Roman: Da, sigur, cum ţi-i voia. Pe tine, fireşte, chiar vreau să te am în preajmă. (Către Irina) Şi pe Dumneata. (Se retrage înconjurat de suită.)

Irina (stupefiată): Pastilas?… Pastilas a descoperit un complot?! (Irina e năucită de-a binelea.) Cum vine asta?

Nikita: Ce se-ntîmplă?! De ce atîta stupoare? Parc-ai mai şti ceva, Irina?

Irina (dezmeticindu-se): De unde?! Cît de bine arată basileul. Nici pungi sub ochi, nici ochii inflamaţi, şi pielea tînără. E de-a dreptul falnic, emană veşnicie – aşa spuse Teofano.

Nikita: E tînăr. Ziceam eu că-şi revine într-o bună zi. Cu-atît mai mult mă tem pentru el. Deşi acum, se pare, de el tre’ să se teamă cei mulţi ai curţii.

Irina: Mergem acasă.

Nikita (dă din cap): Eu, marele paharnic, acasă?! Nu acum. Să ne-mpărtăşim din gloria Bizanţului, Irina. Rîuri de vinuri să curgă şi munţi de bunătăţi să cadă peste grumajii suflaţi cu aur ai Metropolei.

Scena XIV

Casa lui Nikita şi a Irinei. Nikita e în pat. Irina e alături pe scaun. La căpătîiul bolnavului se află un vraci cu tot felul de tinete şi soluţii.

Vraciul: Nu mai e nici un pericol, doamnă. De fapt, nici n-aş putea spune că a fost. Sînt semne de otrăvire uşoară, însă pielea e curată, fără pigmenţi, de plăgi nici vorbă, culoarea limbii e una de criză biliară mai curînd, respiraţia îngreunată, (medicul dă din umeri) dacă i s-ar fi administrat otrava pe care aş presupune-o nu cred să fi supravieţuit, ei bine… antidoturile le cunosc doar aceia care prepară aceste otrăvuri, iar în zilele noastre, ştii Dumneata – e greu să dai de capăt. Nu e arsenic, cu certitudine, dar iarăşi vă spun: pare mai degrabă o excesivă surmenare, plus o nutriţie arbitrară, dar poate fi… peştele, peştele alterat este deosebit de toxic, mănîncă o sută şi mor doi… Ce zic eu: doi. Moare unul. (Medicul dă din cap.) În cazul nostru – nici unul. Aşadar, i-am făcut spălături temeinice, aici e praf de rădăcini, aici e… (Irina îl mulţumeşte pe vraci.)

Nikita (se ridică în capul oaselor):Şi basileul?!

Vraciul (nu prea înţelege): Basileul… Basileul e bine. Dis-de-dimineaţă s-a dus la vînătoare. Ştiţi cît de mult adoră cavalcadele. E sănătos tun Măria Sa, să-l aibă Domnul în pază, şi pe Dumneata, mărite domn, şi pe noi, umilele sale slugi. (Către Irina) Mi-aţi dat prea mult.

Irina: Nu e niciodată mult. Pentru vestea minunată nu e niciodată mult.

Vraciul (în şoaptă): Nici nu ştiu ce să zic. Mă tem că încă puţin şi murea. Adică… Aseară unde aţi fost?

Irina: În Ipodrom. Apoi la masă, în Palatul Sacru, unde soţul meu Nikita oficiază.

Vraciul: Ştiu, cum să nu.

Irina: Păi l-aţi examinat. Şi?! Ce-a fost asta?

Vraciul: Nu vă mai faceţi griji. Criza a trecut.

Intră slujnica cu un coş mare cu flori.

Vraciul: Vai, ce splendoare. Sînt pentru Dumneavoastră, Doamnă?! (Se retrage.)

Irina: Atîta fast, risipă mortuară-aproape. (Strigă către slujnică) Din partea cui sînt? Adresate cui?

Slujnica (bîlbîindu-se): E un răvaş, mărită Doamnă.

Irina (citeşte plicul): Pentru Nikita. (Către slujnică) Pleacă. Nu. Stai. Adu vin. De-acela, din insule, barbar, fermentat pe bitum. Să bem vin tare! Căci urmează vorbe… tari!

Nikita: Pentru cine e răvaşul? Pentru tine?

Irina dă sfîrşită din cap, îi întinde scrisoarea lui Nikita.

Nikita: Ce-s cu atîtea flori? E basileul?! Augusta?! Pastilas… (Desface scrisoarea) A murit… A murit…

Se face întuneric. Se aude zgomotul cavalcadei. Strigăte, rîsete, cîntat de corn, brusc totul se curmă.

Nikita: A murit basileul, Irina!

Irina se aşază spăşită jos, la picioarele patului. Are două cupe în mîini.

Irina (cu voce stinsă): Să bem, Nikita.

Nikita: Ir… Irina… Eşti în toate minţile?

Irina: E-o sarcină pe care am crezut că voi putea-o duce. Bea liniştit de astă dată şi-ascultă dacă poţi. (Irina bea din pahar şi cade la picioarele soţului.) N-am vrut să cer iertare unui mort, chiar dacă rămîneam neprihănită, mai bine viu, Nikita, să nu mă ierţi, decît… Dar, nu ştiu! Nu mă blestema! Era sortit Roman… Ba toţi, Nikita, sînt sortiţi, mai devreme ori mai tîrziu (îl scutură de piept) toţi se vor călători, dar să se năruie o lume, eu dragostea nu mi-o las smulsă.

Nikita: Să fie adevărat ce spui? Să fie adevărat ce scrie aici? Să fie adevărat ce-ai făptuit?! Oricum Roman e mort, acum… nimic nu mă ţine. Pastilas, vere drept… (Nikita îşi strînge pumnii.) Sărutul Salamandrei, zici, Pastilas. Deştept şi răzvrătit, rîzînd de curte, basilei, paharnici, de cavaleri, de cîini, plătit şi detestînd pe cei care-ţi dau solda. Nici nu te-ntreb de ce. E limpede, cu-atît mai zdrobitor. Iau drumul Siriei, Irina. (Rece) Nu te omorî, fetiţo. Puţina otravă pe care mi-ai picurat-o zi de zi iată-că mi-a redat viaţa. Şi acum ştiu ce am de făcut cu ea.

Irina (ridică cupa): Să bem.

Nikita (îi smulge cupa din mîini): Ce vrei să bei?! (Miroase cupa) Ce este-aici?

Irina: Vin. Îţi jur pe toţi sfinţii, e vin. Lasă-mă să văd eu prima, nu tu – eu prima să aflu gustul despărţirii. (Irina bea puţin. Zîmbeşte.) Să-ţi spun ceva, Nikita. Ceva… Cînd te-am văzut pentru prima oară – aveam atunci vreo treişpe ani – m-am speriat. O frică puternică, nefirească îmi încleştase mădularele. Cîteva ore mai tîrziu – plîngeam. E pentru că, iată, nici nu mă-nfiripasem bine că m-am văzut prinsă; prinsă de vîrtejul unei trăiri ce nu putea minţi. M-am temut că e devreme, m-am îngrozit că nu s-ar fi putut întîmpla. Ceva se deschisese sus, departe şi un ulei dens, aromat, mirosind subţire şi tandru a bujor îmi inundase fiinţa. Nici n-a început, că s-a sfîrşit, mă gîndisem atunci, dar m-am mai gîndit, că asta vine de-acolo, de pînă a se fi început ceva. (Nikita o cuprinde, priveşte însă în altă parte.) Am vrut să fug, să dispar, şi asta pentru că mă temeam să nu fi meritat aşa ceva. Şi am rămas. Cu tine am mers în faţa altarului, a altarului în care poate intra doar sacerdotul şi basileul, dar ce puteau şti ei despre noi. Şi dacă am iubit aşa, Nikita, înseamnă că n-am crezut. N-am crezut că darul acesta, această milă sînt nestricăcioase. Sînt nebună, cred-că. Şi mă rog şi vreau să nu mi se ierte nimic, dar Nikita… (Irina îi sărută mîna) eu ştiu, inima mea ştie: nebunia se răscumpără prin ea însăşi; ce-i basileul pentru ea, ce-i căruţaşul! Demult, eram puştoaică, am văzut pe cineva nebun lăsat în piaţă să păzească o tarabă. L-au furat în cît ai zice peşte. Mai dădea şi el cu mîna lui, bucurîndu-se că-i atîta lume în jur, că toţi îl strigă, îi zîmbesc. Veniră stăpînii şi-l bătură de-l lăsară să zacă acolo în praf. A doua zi plouase şi eu am ţinut să trec tot pe-acolo. Zăcea în glod, nu era zi de piaţă. Am crezut că murise şi-am început să plîng. S-a ridicat în capul oaselor, apoi şezu. De noroi nu i se vedeau decît albuşul ochilor şi dinţii. Mi se păru destul de tînăr. Începu să plîngă şi el. Ştii, Nikita, nu-şi deplîngea soarta – el n-o avea; el plîngea de jalea mea, el plîngea pentru că plîngeam eu, pentru că eu înţelegeam sigur de ce plîng şi motivele mele erau de-a dreptul serioase, iar el abia de îndrăznise cîndva să-şi caute un motiv de jale. Nu-mi ceruse nimic. I-am dat însă nişte bani şi pînă azi mi-i ruşine de asta. Uneori, cînd stăteam în pat alături de tine, Nikita, mă gîndeam pe unde-o fi dormind acum fiinţa aceea şi dacă n-a murit, şi sufletul meu se depărta de tine şi se scălda într-un puf gingaş, auriu şi nu înţelegeam nimic şi altundeva parcă mi se-mplinea odihna. Să bem, Nikita, şi să dormim puţin. Mă culc jos, dacă nu vrei să vin alături. Cît e de bine că mai e puţină noapte înainte. (Se sting luminile. Se aude zgomotul unei cavalcade, strigăte, ecoul sonor al unei lupte îndepărtate. Apoi paşi rari pe scări înalte. Tropăit de paşi. Linişte.)

Vocea autorului: Pînă a face pasul decisiv, Irina a rugat-o pe augusta Teofano, în graţiile căreia se afla, să-l cruţe pe Pastilas, care fusese arestat a doua zi după moartea împăratului, şi să nu-i scoată ochii. Ba chiar să-l lase să meargă să lupte în Siria, ca simplu soldat, acolo unde purceseră Nikita cu armatele lui Foka. Teofano i-a promis că se va gîndi. În aceeaşi noapte Pastilas fu decapitat.

Despre Nikita se ştie că nu fu rănit niciodată. La război – e un lucru suspect. Mai puţin suspect ca moartea. Nu se ştie cînd s-a întors acasă şi dacă s-a întors, de fapt. Se ştie însă sigur că Irina s-a călugărit şi pînă la sfîrşitul vieţii n-a mai părăsit mănăstirea.

După moartea subită a lui Roman, basilisa Teofano s-a măritat cu Nikiforos Foka, gloriosul comandant al armatei Bizantine. Cîţiva ani mai tîrziu, slăvitul comandant şi împărat fu ucis de sabia unor năimiţi, care stătură un timp ascunşi în gineceul basilisei Teofano. În zorii unei zile, după o lungă veghere, abia aţipind, Irina se trezi ascultînd cum se scurg convoaie lungi şi grele pe lîngă zidurile mănăstirii. Erau cava-lerii şi cîinii, toţi în armuri masive, urmînd regelui, pe care unii dintre ei, într-o noapte, urmau să-l sfîşie. Şi aceştia din urmă mereu aveau ceva de spus.

Rugaţi-vă pentru ei. Pentru ei toţi.