Omule care judeci

Dacă un articol critic mai înţepat agită lumea literară cel mult o săptămînă-două, dispărînd apoi în neantul mass-media fără mari consecinţe pentru autor, atunci istoriile literare par a fi lăsate special de Dumnezeu pentru a proba cu străşnicie consecinţele neglijării consemnului biblic pomenit mai sus.

Tocmai s-a consumat sub ochii noştri drama lansării Istoriei… lui Nicolae Manolescu. Criticul era una dintre cele mai respectate şi mai admirate minţi ale intelighenţiei româneşti, după 1989 consideraţia faţă de el luînd formele unei adorări în masă. Multe iscusite condeie se întreceau în a-i aduce la fel de iscusite elogii, iar Listele lui Manolescu aveau aura unor rescripte papale. Fericiţii care intrau în aceste liste se şi vedeau deja în panteonul gloriei eterne. Guri măgulitoare l-au sfătuit să mai facă un pas – cum era atotputernicul literelor, de ce nu ar fi fost şi atotputernicul românilor? Astfel a ajuns să candideze la preşedinţia ţării. Ţării însă puţin îi păsa de cultură, aşa că Manolescu, după previzibilul eşec electoral a scris Peştele pe uscat, spre deosebire de Mario Vargas Llosa, care redactase într-o situaţie similară Peştele în apă. Spun previzibilul deoarece, după ce se anunţaseră candidaţii la preşedinţie, un sceptic maliţios făcea o remarcă mai mult decît premonitorie: „Manolescu preşedinte?! Înapoi la bibliotecă!” După Cantemir, Goga, Stere ş.a., se mai demonstra astfel încă o dată că literaţii români nu sînt cei mai potriviţi pentru cariera de politician.

Ei bine, insuccesul electoral nu căşuna deloc imaginii criticului, dimpotrivă o fortifica. Poate pentru că intelectualii, nu numai români, asociază politicul cu „jmechereala”, căpătuirea şi machiavelismul. Cine poate să mobilizeze atîtea „virtuţi” pentru a se simţi în bălăcăreala politică precum peştele în apă?

Şi totuşi bilele negre ale dezaprobării criticul le-a luat în urma unui act sută la sută exegetic, unde Manolescu era în elementul său. Căci niciodată nu a fost agresat atît de vehement, de dur şi neprotocolar ca după apariţia Istoriei… Fenomenul e uşor explicabil: specia scriitoricească e cea mai ranchiunoasă în devălmăşia artistică. Mai ales că toţi, maeştri şi simpli scribi, sperau să intre în sumarul Istoriei…, şansa echivalînd cu o consacrare. Dacă exerciţiul critic de zi cu zi e o efemeridă, un capriciu evaluativ, atunci o istorie înseamnă sistem, adică un univers ordonat şi reglementat. Un fel de tăbliţă Mendeleev a valorilor. Eşti în sistem, înseamnă că exişti, nu eşti… Şi mulţi nu erau. Sau nu erau în clasa elementelor rare, cum şi-ar fi dorit, ci undeva alături de clor şi sulf, prilej de mare obidă, exprimată deloc metafizic. Deziluzia era cu atît mai amară, cu cît istoria lui Manolescu, aşteptată de două decenii, era concepută din start nu doar ca o realizare de vîrf a criticului, ci şi ca un bilanţ al fenomenului literar românesc. Bilanţ executat de cel mai autorizat să-l facă, căruia scriitorimea îi şi delegase toată încrederea sa.

Basarabenii s-au simţit poate cei mai frustraţi cînd nu s-au descoperit în acest spaţiu sacru, în care tocmai sperau că se integraseră. Simplu: la ei se ajunsese tocmai în ziua a şaptea, cînd creatorul urma să se odihnească. Decepţia ar fi fost poate mai uşor de suportat, dacă autorul Istoriei… ar fi inventat o scuză banală mai puţin ofensatoare. Fie că nu a avut timp pentru ei, fie că – simplu de tot! – nu-i cunoaşte, fie că…, orice altceva. Dar o anulare valorică, aşa, cu hurta, o trecere a tuturor sub un adjectiv depreciativ („defazaţi”!) seamănă mult cu reinventarea furcilor caudine… Atitudinea pare a fi mai mult discriminatorie, decît evaluativă, mai ales că cel puţin zece scriitori de la noi ar fi putut intra cu demnitate în registrul volumului, ei nefiind cu nimic mai prejos decît mulţi dintre figuranţii tomului.

Ei bine, nu asta am vrut aici – să redeschid dosarul Istoriei… Am vrut doar să reiterez un adevăr axiomatic: lucrările de acest gen şi de-o asemenea anvergură au întotdeauna parte, pe lîngă o percepţie pozitivă, şi de o reacţie contestatoare. Nu altfel a fost întîlnită, acum cîţiva ani, istoria lui Alex. Ştefănescu. Sau, dacă e să trecem la scară locală, cea a lui Mihai Cimpoi. Asta e regula jocului. Judecă şi vei fi judecat. Literă pentru literă, cuvînt pentru cuvînt.

Istoria… lui G. Călinescu este astăzi un model clasicizat. Chiar dacă i se mai impută cîte ceva sau critici ambiţioşi îi numără cu feroce satisfacţie scăderile ori fisurile apărute între timp, referirile la monumentalul volum se fac nu fără o sacră evlavie. În sistemul estetic românesc, Călinescu şi grandiosul său op dau măsura tuturor lucrurilor. Ştiţi însă cum a fost întîmpinată cartea? Este greu de imaginat ceva mai devastator. Volumul apărea la sfîrşitul lui iulie 1941, lucrarea fiind, aşa cum scrie Al. Piru, „singura istorie literară de viziune critică, estetică a fenomenului literar românesc, dar şi cea mai întinsă şi mai documentată prezentare a lui”. Istoria… a suscitat însă la apariţie „un val de proteste, peste 120 de articole, cronici, broşuri, note, însemnări negative, continuate cu încă vreo 15 intervenţii în 1942”. În acest cor intrau şi cele mai percutante voci critice ale momentului, printre care şi cea a lui E. Lovinescu. (Ce e drept, atunci cînd polemicile au cam luat-o razna, tot criticul Sburătorului a şi apărat-o.) Autorul istoriei a fost ameninţat chiar şi cu răfuiala fizică. Un pigment aparte îl da polemicilor atitudinea duală a istoricului faţă de diferendul rasial: pentru unii era nepermis de blînd cu evreii, pentru alţii era neloial cu ei.

Nici o altă lucrare a lui Călinescu nu a făcut să curgă atîta cerneală şi atîta venin. Se pare că însuşi felul de a fi al criticului ca om – necruţător, expeditiv, tăios nu numai cu mediocritatea, subiectiv pînă la eroare şi totodată sedus de propria magnificienţă – a aţîţat spiritele şi a dat tonul convulsiv al discuţiilor.

Dar iată că polemicile au trecut, Istoria… a rămas. Ceea ce nu înseamnă că toate istoriile rezistă în timp. Cine îşi aminteşte azi de scrierile cu tentă similară a lui C. Loghin, Lucian Predescu, Gabriel Drăgan sau chiar de istoria lui D. Murăraşu, apărută în acelaşi an cu cea a lui Călinescu şi forfecată energic de Vladimir Streinu?

Critica în sine este o judecată de valoare. O istorie absolutizează însă actul critic, deoarece îl raportează nu doar pe orizontală, la ce este, dar şi la ce a fost. Astfel orice creator, oricît de mic şi neînsemnat, este situat într-o ordine valorică, dar şi într-una temporală, ceea ce-i dă insului ideea de dăinuire, de continuitate, căci, paradoxal, lucrînd cu ce este, dar şi cu ce a fost, o istorie aşterne de fapt, virtual, ideea de ce va fi. Fie prin simpla prezenţă a cuiva într-un indice de nume cu şansa de a dura, fie prin consemnarea unor mişcări cu deschideri potenţiale spre viitor, fie prin semnalizarea unor promisiuni cu punţile aruncate spre ziua de mîine. Criticile cele mai zărvoase o istorie şi le atrage prin lista nominală de prezenţe sau de absenţe din ea. Nu ale clasicilor, căci aceştia, prin natura lor de fiinţe muritoare, au „amabilitatea” de a tăcea, ci ale contemporanilor. Sigur, nu e neglijat nici factorul estetic, accentele dictate de mutaţia valorilor, căderile sau, dimpotrivă, avansările în prim plan ale unor nume sau opere, interpretările unor fenomene generaţioniste şi multe altele. Dar impactul critic cel mai puternic îl creează anume contemporaneitatea şi agenţii ei. Aşa a fost şi aşa va fi, prezentul avînd ceva din spumoasa efervescenţă a vinului nou: nimeni nu poate spune cu siguranţă că viitorul îi va valida calităţile de azi. Subiectivismul şi simpla greşeală omenească se exercită din plin anume pe acest teren, astfel perpetuîndu-se „comedia erorilor”. Călinescu nu este o excepţie în acest sens: criticul care cu siguranţă avea geniu nu-l intuieşte pe Blaga, nu-l „vede” pe Bacovia, „nu gustă Craii de Curtea-Veche al lui Mateiu I. Caragiale, respinge în bloc literatura «experienţelor» a «noii generaţii», e profund nedrept faţă de Duiliu Zamfirescu şi E. Lovinescu, faţă de critici ca Perpessicius şi Vladimir Streinu, comentaţi doar ca poeţi, mult prea rezervat faţă de N. Iorga” (Alexandru Săndulescu).

Nu numai istoriile, critica de orice fel se împotmoleşte în acest spaţiu al posibilului şi al proteicului. Cînd operează cu prezentul, critica devine ea însăşi vulnerabilă şi nesigură, de parcă ar fi „botezat-o” şi pe ea Thetis, dar ar fi ţinut-o de ambele călcîie. Cazul Sainte-Beuve ilustrează exemplar teza. „Le maître incontesté de la critique français” luptase ca un leu pentru cauza romantică, impunîndu-l opiniei publice pe Hugo şi ai săi, pe aceeaşi undă a elanului romantic reînfiinţîndu-l literar pe Ronsard, poetul uitat, peste care se aşternuse o tăcere ce dura deja de două secole. În Tableau historique et critique de la poésie française et du théître français au XVIe siècle Sainte-Beuve arăta un fler neobişnuit pentru „reciclarea” unui veac abandonat şi pentru readucerea în circuit a valorilor acelor vremi, dar rata con brio ceea ce se întîmpla la doi paşi de impozantul său fes academic: fenomenul Stendhal şi Balzac. Era totuşi receptiv la Madame Bovary, dar miop pentru uriaşele virtualităţi estetice ale Florilor răului. Am putea crede că pentru poetica rebarbativă şi inovatoare a mai tînărului Baudelaire, instrumentariul său critic era deja tocit. Balzac însă era de aproape aceeaşi vîrstă biologică cu Sainte-Beuve – prozatorul avea doar cinci ani mai mult decît criticul, iar Stendhal îl depăşea ca vîrstă cu 21 de ani! Academicianul le supravieţuia şi fizic – Stendhal murea în 1842, iar Balzac se stingea în 1850, Sainte-Beuve mai trăind aproape douăzeci de ani după mult prea neaşteptatul deces al autorului Comediei umane. În acel moment cei doi zei ai realismului îşi încheiaseră demult opera. Cînd în 1854 apăreau postum Opere complete de Stendhal, numărul 1 al criticii franceze avea doar 50 de ani, adică era încă în depline aptitudini creatoare! Ceea ce înseamnă că nu acolada biologică adună o generaţie, ci o ideologie literară comună. Sainte-Beuve dădea însă semne de întîrziere faţă de secolul său încă înainte de a deveni sexagenar. Vom vedea mai jos din ce motive.

* * *

Erorile criticilor sînt uneori la fel de pilduitoare şi de eclatante ca şi scrierile lor de vîrf. Judecînd, criticul dă note, iar calitatea aprecierilor nu e întotdeauna un reflex al obiectivităţii. De multe ori se întîmplă ca judecăţile să fie, chiar dacă criticul nu e conştient de asta, un produs subiectiv al fierii sale. Să mergem iarăşi la modelul Sainte-Beuve, considerat azi „fondatorul acestei discipline”.

Într-un strălucitor şi modern studiu despre criticul francez, Savin Bratu atingea şi aceste momente, retrase de regulă în spaţiile tenebroase ale unei vieţi – umorile exegetului, care sînt de fapt cele ale omului: „…În ce priveşte favorizarea, printr-o compensaţie nedreaptă, a mediocrităţilor, trebuie să ne amintim că Sainte-Beuve mai mult laudă cînd vorbeşte despre degringolada unui poet, decît despre progresul altuia (Lamartine decade, un A. Renaud, să spunem, «creşte»” (Sainte-Beuve, Portrete literare. Traducere Şerban Cioculescu şi Pompiliu Constantinescu. Studiu introductiv – Savin Bratu. Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p. LXXIV) .

Sub pana părtinitoare a criticului, Beranger, un şansonetist doar, „trăgea” mai greu decît „greii” literaturii franceze, fiind pus chiar alături de titanul Hugo.

Aşa cum arată lucrurile de la distanţă, se pare că eroarea? părtinirea? miopia? sau din toate cîte puţin? sînt un dat nefast al criticii ca act – un secol mai tîrziu, E. Lovinescu îl subjuga de aceeaşi manieră pe I.L. Caragiale, dramaturgul fiind considerat o copie palidă a „miracolului Gh. Brăescu”. În monografia Scepticul mîntuit Eugen Simion face o statistică a poticnirilor lui Lovinescu. A unui Lovinescu atestînd mediocrităţi cu statut de mari talente. Lista pare cu atît mai stranie, cu cît ştim că mentorul Sburătorului era de o avariţie proverbială în ceea ce priveşte elogiile, dar şi binişor mizantrop, după cum îl arată agendele recent publicate. Judecate sub aspectul supra- sau sub-evaluării, cele mai importante scrieri ale sale (Criticele, Istoria literaturii, Memoriile) acordă o „prea mare preţuire, de pildă […], literaturii lui Gh. Brăescu, Dinu Nicodin, I. Peltz, Dan Petraşincu, Luciei Demetrius [pe care o crede „copilă de geniu” – e.l.], Ludovic Dauş şi o opinie restrictivă, minimalizatoare despre proza lui Gib Mihăescu, Mircea Eliade, în afară de marile «injustiţii» cunoscute: I.L. Caragiale, Sadoveanu etc. Perpessicius găsea nedreaptă şi judecata despre Em. Gîrleanu, I. Dragoslav, Al.T. Stamatiad, I. Călugăru, I. Vinea şi «cu osebire» falsificatoare aceea despre proza lui Alexandru Cazaban” (Eugen Simion, Scepticul mîntuit, Editura Cartea Românească, Bucureşti, f.a., p. 400).

Dacă greşesc cei mai buni, atunci ce putem pretinde celor din eşalonul comun? Se crede că Sainte-Beuve nu a fost chiar atît de „închis” ca să nu audă mersul tropotitor al lui Balzac pe care Gautier îl compara cu un taur. Căutarea absolutului, una dintre bucăţile, alături de Taica Goriot, la care prozatorul ţinea cel mai mult, îi prilejuia criticului o primă recenzie pe marginea Comediei umane. Cronica nu deborda de entuziasm, dar întîmpina pozitiv cartea. Eugénie Grandet, atestată şi azi drept „cea mai celebră dintre povestirile balzaciene”, îi smulgea deja elogii, poate pe fundalul unui entuziasm general cu care fusese primită proza la acea oră. Sainte-Beuve avea mesajul clar: Eugénie Grandet e „aproape” o capodoperă. Criticul mai ştia însă şi altceva – că Balzac, vechi „camarad de cenaclu” – şi ce camarad poate fi genial? –, a lansat fie sub numele propriu, fie sub pseudonim, în colaborare cu o gaşcă eterogenă de „fabricanţi de literatură”, o serie întreagă de romane uşoare echivoc-istorice sau dubios-romantice, cu intenţia clară de a scoate un ban. După un timp, începătorul se va îndepărta de zgomotoasa confrerie şi va renunţa la producerea pe bandă rulantă a poncifelor – „o porcărie literară”, cum avea să le numească chiar Balzac într-o scrisoare către soră-sa –, şi se va întoarce în spaţiul scrisului de calitate.

Pînă aici, între cei doi, unul destul de cunoscut, altul afirmîndu-se în ritm alert, nu exista un motiv de admiraţie reciprocă, dar nici unul de rîcă fratricidă. Ce e drept, criticul trecuse cu o perie deasă şi grea peste începuturile literare ale prozatorului, dar care scriitor din epocă scăpase de înţepăturile lui Saint-Beuve? Balzac a şi ripostat de cîteva ori, pînă într-un moment, cînd agasat, explodă. Odată războiul declanşat, scriitorul se erijă, surprinzător, în postură de critic. Balzac tocmai fondase noua sa publicaţie La Revue parisienne, afacere nici literară, nici comercială, care, ca şi multe alte iniţiative literar-economice ale „businessman”-ului Balzac, va falimenta foarte curînd, revista netrecînd de numărul trei. Publicaţia era scrisă în întregime de Balzac şi prozatorul va tipări aici, la un interval de o lună (25 august, 25 septembrie 1840) două articole rămase celebre: unul era un îndreptăţit elogiu adus romanului lui Stendhal Mănăstirea din Parma, proaspăt apărut, altul făcea praf primul volum din istoria lui Sainte-Beuve Port-Royal, operă ajunsă ulterior la mai multe volume, despre care se spune şi azi că ar fi capodopera critică a secolului al XIX-lea! Cele două cărţi mirosind încă a vopsea tipografică îi provoacă lui Balzac reacţii adverse: romanul este o „capodoperă a literaturii de idei”, iar Port-Royal-ul… o bagatelă. Furia demolatoare a lui Balzac este totală, ca de altfel şi zelul prin care îşi ia în serios saltul în pielea de critic: noul „exeget” rade fără rest nu numai contribuţia critică a lui Sainte-Beuve, dar îl anulează dintr-o lovitură şi pe romancierul, şi pe poetul Sainte-Beuve! Acuzele curgeau gîrlă: profesorul restaurează genul plicticos şi are un stil macaronic, totul fiind în genere un galimatias. Gestul lui Balzac a rămas de pomină, fiind trecut univoc în analele literaturii ca un act de răzbunare oarbă.

Nu vom şti poate niciodată adîncurile umilinţei şi disperării pe care trebuie să le fi încercat fondatorul criticii bătut pe propriul teren, dar cu instrumente mult mai barbare! Sainte-Beuve opera cu delicateţe, încercînd să interpreteze structurile interioare ale operei prin firea şi natura morală a creatorului, sonda cerebralul şi psihologicul, socialul şi esteticul, din adîncimile cărora venea spre suprafeţe, portretul fizic al artistului fiind citit cu optica fină a unui cercetător care vedea dincolo de aparenţe şi incidental. În opera sa se intra însă cu directeţea brutală a măcelarului.

Sainte-Beuve a lăsat atacul fără replică şi nu a mai revenit scriptic la Balzac decît în momentul morţii acestuia. În omagiul-necrolog, deşi trecuse un deceniu, vechea obidă transpare evident („autopsies morales ne se font pas sur une tombe récente”), iar tonul „e şovăielnic cînd îl apreciază drept «poate cel mai original, cel mai apropiat şi cel mai pătrunzător» dintre romancieri şi nu e limpede cît de mult preţuieşte forţa titanică pe care o admiră ca pe o forţă aproape fizică a creatorului mai curînd «vizionar» decît analist. Ciudată, ni se pare, evident, compararea cu Sue, care i-ar fi inferior lui Balzac ca scriitor, dar poate egalul lui «în invenţie, în fertilitate şi în compoziţie» (şi nu e oare adevărat aceasta?), ciudată ni se pare şi compararea cu G. Sand care e «un mai mare, mai sigur şi mai ferm scriitor»” (Savin Bratu).

Atitudinea ezitantă a lui Sainte-Beuve, într-un moment cînd, de regulă, laurii elogiilor cad din belşug pe fruntea răposatului, poate însemna una din două: fie nesiguranţa specialistului de a pune un diagnostic clar, precis şi ferm, fie simpla şi atît de omeneasca ranchiună, care nu uita nicidecum răfuiala din La Revue parisienne. Cert este că Sainte-Beuve a vrut să fie unul dintre cei patru, alături de Hugo, Dumas şi ministrul educaţiei, care au purtat pe umerii lor sicriul marelui defunct.

În acel război scurt, în care Balzac trăsese din mortiere, iar criticul nu încercase să scoată nici măcar o praştie, se mai insinua şi altceva decît umorile celor două individualităţi absolut contradictorii. Prin mica sau marea lor ură vorbeau înseşi ideologiile pe care le îmbrăţişau fiecare dintre ei. Pe de o parte, un romantism care îşi ardea victorios ultimele lumini, pe de alta, un realism încă neînţeles de cei mai mulţi, inclusiv de simţul rafinat, de copoi, al criticului, un realism în care pseudonimul Stendhal, sub sonorităţile căruia se finalizase deja o operă, spunea mult mai puţine audienţei decît comunul domn Henri Beyle. Pe de o parte, o exaltare fără margini a imaginarului şi a iraţionalului, a unui individualism prăpăstios, cu capul în nori, o extrapolare a misteriosului şi exoticului, dar mai ales o ţîşnire necontrolată a emoţionalului, pe de altă parte, un cotidian ordinar, populat cu tipi ordinari, pestriţi la maţe ca fusta băbătiei Vauquer, amestecaţi într-o deloc amicală competiţie pentru a-şi disputa locurile mai cu pricopseală.

Balzac îl mai ajungea cu un bobîrnac graţios pe Sainte-Beuve chiar şi în articolul dedicat lui Stendhal. Motivul era unul segregaţionist-estetic, ceea ce însemna de fapt continuarea aceleiaşi polemici de idei: în paginile romancierului Sainte-Beuve „sentimentul [adică emoţionalul] covîrşeşte imaginea”.

* * *

La fel de indecis se arăta criticul la o altă răspîntie, cea a viitorului, atunci cînd trebuia să-şi definească franc atitudinea faţă de Baudelaire. În această relaţie artistică situaţia era de-a dreptul paradoxală. Tînărul poet descoperea în poezia lui Sainte-Beve cîteva accente inedite (da, da!) care se desprindeau, proaspete şi incitante, de monotonia romantică intrată într-un demers repetitiv. Baudelaire nu se înşela deloc în această privinţă, căci ceea ce ţinea atunci de domeniul supoziţiilor, azi intră în cel al evidenţelor enciclopedice: „Les Consolation (1830) [volumul de poeme semnat de critic – e.l.] fait preuve d’une lyrisme intimiste où les «paysages d’ame» et l’intuition des correspondances (Les Rayons jaunes) annoncent Baudelaire et Verlaine” (Le Petite Robert).

Baudelaire îl zeifica pentru aceasta şi i se adresa timid ca unui magistru tutelar. Îi cerea mereu sfaturile şi aproape că îi cerşea un semn de încuviinţare sau de îmbărbătare. Cînd tînărul descoperă magia lui Poe, maestrul este primul ales care trebuie să aprecieze noutatea scriiturii care tocmai traversase, sub pînze, oceanul. Sainte-Beuve bombăne însă ceva indefinit de fiecare dată, iniţiativele nerecunoscute şi neapreciate ale solitarului talent ricoşînd mereu de redingota academică a acestuia. Odată, cînd se cerea iarăşi un răspuns clar, magistrul o scaldă după tipic în două ape, ceea ce provoca riposta furioasă a unui alt tînăr poet: „Îmi pare tare rău că se crede obligat să menajeze şi capra romantică şi varza academică, în loc ca pur şi simplu să i-o dea aceleia să o mănînce pe aceasta”. Baudelaire continuă însă să-şi protejeze idolul, pe „moş Beuve”, cum îi spune el cu duioasă afecţiune, de atacurile furibunde ale celor care intrau ambiţioşi în literatură.

Criticul nu s-a deranjat prea tare nici atunci cînd tînărul şi ghinionistul său coleg avea imperios nevoie de susţinere, cazul fiind de forţă majoră – Florile răului intraseră pe mîna strîmbă a justiţiei. Sainte-Beuve, cum spunea cineva, nici nu tăcuse, nici nu vorbise. Şi asta pentru că flerul său de pomină rata cea mai mare surpriză literară a secolului şi cel mai mare dar care îl poate avea raţiunea de a fi a unui critic vieţuitor în acel secol – simbolismul. Cel care ştiuse să distingă atîtea talente şi atîtea virtuţi nu amuşinase un fenomen uriaş, care se vede azi atît de distinct: Baudelaire nu era un romantic întîrziat, ce i se băga sub piele avid de niţică glorie, cum se înşela frumos Sainte-Beuve, ci orizontul însuşi după care începea o nouă poezie, o altă artă şi un alt univers modelator pentru întreaga gîndire.

Singura consolare a criticului ar fi trista constatare a postumităţii, că nimeni, nici o altă minte lucidă din interiorul acelui timp, nu s-a sesizat nici în cele ce ţineau de provocările unui realism incipient, nici de cele ce vizau noutatea expresă a lui Baudelaire.

* * *

Deşi evitat cu sistem, poetul nu a repetat însă gestul impulsiv al prozatorului Balzac, al celui care regiza comedia umană în toate mizeriile şi splendorile ei, ci rămînea la fel de ataşat faţă de figura tot mai de bronz a academicianului.

Caz mult mai frecvent în istoria literaturii, felul de a reacţiona al lui Balzac exemplifica în fapt sindromul comun tuturor timpurilor şi tuturor orgoliilor lezate – desculparea prin inculpare!

Numărul 1 al Franţei hermeneutice rămîne şi azi crucificat între cele două porniri adverse: un ataşament nejustificat faţă de criticul rămas într-o vitregă espectativă şi o vrajbă dusă pînă în pîn-zele albe faţă de opacitatea acestuia, ostilitatea fiind poate la fel de nejustificată.

Lui Balzac i s-a reproşat întotdeauna acea izbucnire violentă, dar nici miopia criticului nu a fost cruţată vreodată. Dacă revolta prozatorului era tratată doar ca un puseu, un acces vindicativ iute trecător, atunci lui Sainte-Beuve i s-a încriminat nu o răbufnire de moment, ci o neglijare deliberată, metodică şi, mai ales, eşalonată în timp. Se pare că adepţii ideii din urmă au pe ce se sprijini. Într-un fascicul din Mes poisons, Sainte-Beuve recunoştea pe şleau: „Chaque critique a son gibier favori sur lequel il tombe, et qu’il dépèce de preference… Pour moi, c’est Balzac”. În aceste note, simpla umoare ia dintr-odată dimensiunea unui păcat deontologic capital, aşa că nu întîmplător criticul iese destul de şifonat din acest diferend. Mai ales că Sainte-Beuve avea şi proasta inspiraţie să insinueze undeva, cum că Stendhal l-ar fi plătit pe Balzac ca să scrie ce a scris.

Emile Zola formulează cea mai blîndă dojană vizavi de părtinitoarea ingerinţă a criticului legat la ochi: „Sainte-Beuve est là au complet: il comprendra tout le monde, et il ne comprendra pas Balzac”. Iar Contre Sainte-Beuve a lui Proust era deja un eşafod pe care destinul postum al criticului ce mijea din cînd în cînd, selectiv, un ochi, şi acela miop, era ghilotinat.

În consecinţă, binomul Balzac & Bau-delaire vs. Sainte-Beuve reprezintă cele două atitudini majore cu care se confruntă prestaţia şi cariera oricărui critic.

Există şi o a treia, indiferenţa, dar această variantă este poate mai descalificantă decît ura însăşi.

Gîndeşte-te la asta, omule care judeci…

Mai reţine şi zisa unui poet făcut mici fărîme de exegetul cel mai abilitat să-l înţeleagă. S-a luat de piept cu criticul, dar a avut cea mai înţelegătoare inimă pentru meseria acestuia ca atare: „Nici un fel de expresie a artei nu primeşte atîtea croşete în falcă cîte primeşte critica. În fiecare săptămînă i se discută existenţa şi legitimitatea – deşi de trei mii de ani încoace umanitatea a născut pe Aristot…”. Şi pe Sainte-Beuve, adaugă poetul.