Despre anul literar 1966 în Basarabia s-a scris mult. Lista referinţelor critice pentru cele trei romane care apar în acest an – Povestea cu cocoşul roşu de Vasile Vasilache, Singur în faţa dragostei de Aureliu Busuioc şi Zbor frînt de Vladimir Beşleagă – este destul de bogată. Au scris despre acest moment de graţie al prozei româneşti din Basarabia criticii importanţi ai perioadei, Vasile Coroban, Mihai Cimpoi, Nicolae Bileţchi, Mihail Dolgan, Ion Ciocanu, Anatol Gavrilov, dar şi, ulterior, mai tinerii Em. Galaicu-Păun, Alexandru Burlacu, Anatol Moraru, Ana Ghilaş, Felicia Cenuşă. Mai puţin s-a încercat însă abordarea monografică a operei celor trei autori, o operă meritînd studii aplicate şi de amploare...

Urmînd unei încercări mai degrabă improvizate de monografiere a operei lui Vladimir Beşleagă, datorată lui Andrei Hropotinschi, cartea lui Alexandru Burlacu Vladimir Beşleagă. Po(i)etica romanului (Gunivas, 2009) este un nou început, într-un fel. Consacrîndu-şi cercetările fenomenului literar basarabean (Critica în labirint. Studii şi eseuri, 1997; Mişcarea literară din Basarabia anilor 30: atitudini şi polemici, 1998; Proza basarabeană: fascinaţia modelelor, 1999; Poezia basarabeană şi antinomiile ei, 2001; Literatura română din Basarabia. Anii 20-30, 2002; Tentaţia sincronizării, 2002; Texistenţe, 2007, 2008), Alexandru Burlacu se arată interesat, şi de această dată, de evoluţia literaturii române din Basarabia, cu precădere de funcţionarea acestei literaturi în contextul mai larg al literaturii române. Autorul analizează două romane ale lui Vladimir Beşleagă, despre care afirmă, motivîndu-şi indirect alegerea: „Dintre romanele lui Vladimir Beşleagă doar Zbor frînt şi Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sine sînt reprezentative pentru proza basarabeană din secolul trecut. Sînt opere care trebuie interpretate, dimpreună, ca expresie artistică, fie şi uşor confuză, a intuirii unei concepţii asupra vieţii şi destinului istoric al neamului, dar şi ca o concepţie artistică diferită, chiar potrivnică celei oficiale, cu obsesia celor trei nopţi (cenzura a fost totuşi vigilentă!) care ilustrează, pe cît admitea/respingea (cu voie de la partid!) cenzura, tipul subversiv de roman, în bună măsură ionic, dar, să recunoaştem, uşor asincron cu canonul postmodernist dominant în literatura occidentală din a doua jumătate a secolului XX.” Aşadar, criticul nu îşi propune să analizeze întreaga operă a prozatorului, ci să interpreteze, multiaspectual şi în profunzime, cele două lucrări reprezentative. Nu vor lipsi însă din carte nici referinţele la celelalte lucrări ale lui Vladimir Beşleagă, autorul semnalînd similitudinile şi diferenţele şi insistînd asupra raportării la contextul literar general. Avem deci, în Vladimir Beşleagă. Po(i)etica romanului, un studiu riguros construit conform schemelor şi formulelor exegezei contemporane.

În partea întîi a cărţii, Drama Zborului frînt, Alexandru Burlacu se referă la „Zborul frînt faţă în faţă cu dogma”, geneza romanului, caracterul de operă deschisă al romanului, subiectul şi fabula, personaje, „poetica de tranziţie: de la doric la ionic”, dezvăluindu-şi în final intenţia: „La analiza romanului Zbor frînt am încercat să surprind cîteva linii de organizare, cîteva centre narative în jurul cărora se ordonează şi se coagulează semnificaţii nebănuite, legate de dialogul dintre două lumi, două maluri, doi fraţi – înţelesuri sugerate de autor în cîteva interviuri, dar care au rămas deocamdată nesondate de critică sau, mai bine zis, prea puţin şi timid tălmăcite.” În partea a doua, Tragedia lui Filimon, analiza se face aproximativ conform aceluiaşi algoritm: „creaţie şi dogmă”, „strategia debutului”, „cu dogmă pre dogmă călcînd”, manuscrisul şi cenzura, geneza romanului, subiectul şi fabula, personajele, „poetica şi po(i)etica romanului”, autorul evidenţiind obiectivele demersului său exegetic: „Multe din loviturile de destin ale scriitorului au marcat profund şi structura de destin a personajelor, configurînd o lume plină de tensiuni, în care nu numai autorul, ci şi personajele sale «învaţă» să-şi accepte «limitele». În acest context, descifrarea şi înţelegerea unei lumi de latenţe a operei sunt facilitate nu atît de competenţa şi abilitatea criticilor, cît de distanţa de timp, în care romanul capătă o nouă strălucire şi o nouă viaţă. Nu avem pretenţia exhaustivităţii. Vrem doar să propunem cîteva linii de interpretare a poeticii romanului, să trasăm cîteva posibile căi de acces la esenţa tragediei lui Filimon.” De fapt, patru par să fie obiectivele analizei întreprinse de Alexandru Burlacu: dezvăluirea relaţiei cărţilor/autorului cu cenzura, raportarea la context (la contextul general al literaturii române şi la contextul operei lui Vladimir Beşleagă), analiza naratologică şi analiza hermeneutică.

Atunci cînd scrie despre Zbor frînt, Alexandru Burlacu nu insistă asupra relaţiei dintre autor/roman şi cenzură. Poate pentru ca nici nu a fost una spectaculoasă. Interesează mai mult relaţia cu dogma, romanul avînd de înfruntat, conform exegetului „nu numai rezistenţa materialului nou, neexplorat în spaţiul basarabean, dar şi o seamă de prejudecăţi ale timpului de ordin social şi artistic, care s-au răsfrînt şi asupra poeticii romanului, poetică oarecum indecisă, cum confuză e şi metafizica, ontologia lui, dar foarte simptomatică pentru o societate în derivă.” În cazul celui de-al doilea roman însă, considerat pe bună dreptate un exemplu aproape unic de literatură de sertar din Basarabia, analiza acestei relaţii este detaliată, fiind completată/susţinută de mărturisiri ale lui Vladimir Beşleagă însuşi, care amplifică percutanţa textului exegetic. „Aventura cu cenzura” a romanului Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sine, aventură făcînd parte dintr-un adevărat „proces” kafkian, constituie, după Alexandru Burlacu, un subiect bun pentru teatrul absurdului. Din dorinţa de a evita dogma/cenzura, rezultă structuri narative complexe, noi, neînţelese în momentul scrierii. Alexandru Burlacu subliniază, în acest sens: „Complexitatea tehnicilor narative e condiţionată în cazul lui Beşleagă nu atît de un mimetism artistic, cît de o intuiţie exactă – dacă e să ne referim la contextul social-politic – a microcosmosului uman, a sufletelor unor învinşi, rataţi, dezrădăcinaţi. Numai raportat la epoca redactării, romanul lui Beşleagă devine mai limpede în structura lui intimă, mai uşor accesibil în explicarea performanţelor tehnice, în (re)ontologizarea discursului narativ şi a imaginii societăţii în derivă.”

În cartea Vladimir Beşleagă. Po(i)etica romanului, Alexandru Burlacu nu insistă asupra omologărilor sau a revizuirii canonului, raportarea romanelor analizate la contextul literaturii române („Beşleagă este unul dintre puţinii scriitori basarabeni care se integrează firesc în literatura română, cel puţin cu două romane.”) servindu-i doar ca pre-text  pentru demonstraţia pe care urmează să o facă, şi anume că „metamorfoza romanului basarabean începe cu a doua jumătate a anilor ’60 ai sec. XX şi cuprinde tipurile doric şi ionic”. Demersul critic se va baza, în mare, pe încercarea de a introduce cele două romane în formula doricului/ionicului, deşi autorul este absolut conştient de faptul că Vladimir Beşleagă, scriindu-şi opera, nu-şi propunea neapărat să creeze romane dorice sau ionice. „Nici un roman nu e scris conform unui sau altui canon, dar orice roman are un sistem de convenţii dominant”, afirmă Alexandru Burlacu şi, pornind de la ipoteza că sistemul de convenţii dominant în Zbor frînt şi Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sine este cel al doricului/ionicului, pune întrebări, analizează punctual, aduce dovezi, ajungînd la concluzia că „Zbor frînt este un roman de tranziţie de la forma dorică la cea ionică, un roman cu o poetică hibridă (Mihail Bahtin)”, iar Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sine este un roman ionic prin relaţia dintre fabulă şi subiect, prin „monologul interior şi mai cu seamă fluxul conştiinţei”, care „conduc la estomparea legăturilor cauzal-temporale, la complicări în stabilirea unei logici efective a cauzelor determinante, cu alte cuvinte, a mobilurilor unei sau altei acţiuni”. Şi dacă fragmentele de la începutul fiecărei părţi a cărţii, cu referinţele la contextul social-politic şi cu secvenţe din mărturisirile lui Vladimir Beşleagă, se adresează unui public mai larg, comentariile care urmează sînt strict specializate, autorul analizînd tehnica flashbackului sau a contrapunctului, urmărind jocul de alterităţi sau ciocnirea punctelor de vedere, descifrînd simboluri şi căutînd sensuri şi suprasensuri. Alexandru Burlacu realizează şi o punctuală caracterizare a personajelor, ajutîndu-i astfel cititorului să înţeleagă mai bine construcţia narativă destul de ambiguă a romanelor.

În cazul ambelor romane, Alexandru Burlacu ajunge la concluzia că sînt lucrări de factură modernistă, realizate cu o măiestrie artistică rar întîlnită în literatura română din Basarabia. Despre Zbor frînt, autorul afirmă: „Anume tehnica punerii în abis, dar şi tehnica puzzle, ordonate în structura contrapunctică bine orchestrată, scot în relief ontologia complexă a unei drame cu valoare de simbol, a unui destin de înstrăinaţi, de coborîre într-un infern al existenţei în contratimp, trăind intens în subteranele unui timp istoric.” Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sine este apreciat în final astfel: „Pe bună dreptate, în roman fiecare faptă omenească e o ghicitoare cu nouă răspunsuri şi cine vrea să le pătrundă cu adevărat trebuie să însuşească structura dialogică a romanului de la nivelul cuvîntului bivoc la nivelul poeticii personajului, la nivelul poeticii subiectului, la nivelul de construcţie a romanului, prin care se ascunde ceea ce trebuia să rămînă secret (dar enigme întîlnim la tot pasul), pentru că totul este expus fragmentar, din diferite perspective (adică în regim relativist), iar motivaţia arbitrară a acţiunilor (cînd relaţia dintre cauză şi efect nu mai are o justificare raţională), ne introduce în sfera ambiguităţilor specifice antiromanului modern.”

Aşa cum ne sugerează supratitlul (sau poate denumirea colecţiei?) de pe copertă, Proza basarabeană din sec. al XX-lea. Text. Context. Intertext, cartea Vladimir Beşleagă. Po(i)etica romanului este parte dintr-un proiect mai larg, proiect ce pare să aibă ca obiectiv cercetarea operei epice a scriitorilor basarabeni.

Prin cartea de față, Alexandru Burlacu asigură reuşita debutului acestui proiect.