Moise, Quetzalcoatl, Marele Iepure? Nu? Poate Prometeu? Nici de această dată nu e bine? (Nu te ridica în picioare, cititorule, am glumit…) În cazul ăsta, modest, fără metafore, după chipul şi asemănărea omului – Eugen Lungu, un erou de rînd al culturii.

E.L. este, fără îndoială, şaga unui zeu ludic, care mai ia din cînd în cînd de la masa celor mari şi aruncă (în masa) moldovenilor cîte un (no)os. Greci numai la băutură, orice se desprinde şi cade din sferele platonice ne derutează. Aidoma ţăranilor din Macondo, ne sparie deopotrivă mărimea şi natura globurilor de gheaţă: spiritele geometrice sînt absolut inedite pentru mintea şi clima noastră călîie. Totuşi, aceste fiinţe rare îşi croiesc, uneori, pîrtii şi printre basarabeni, alegînd drumuri nebănuite şi adăpostindu-se tocmai acolo unde nici un miorean nu-i poate găsi şi deranja – între cărţi. Acolo, citesc în loc să se maturizeze, bibliotecile trenînd toată viaţa după ei ca ursul după ceată, învaţă cînd alţii îşi fac studiile, consumă cultura cu littré pe cînd alţii îşi beau litrul de cultură încă înainte de a se aşeza la masă, împărtăşesc o pasiune secretă pentru Varlaam şi Iosafat, dar nici una dintre iluziile şi (in)vocaţiile noastre istorice. Totodată, acești zburători captivi ai ceasloavelor se altoiesc anevoie pe tulpina genetică a neamului, de care îi leagă cel mult limba (adică modul specific de a produce sunete cu ajutorul unui organ, de altfel, universal, situat în cavitatea bucală). Aici, în ţarcul naţiunii, totul în fiinţa lor pare a fi şi chiar este un accident. Deşi ei nu sînt nimic altceva decît normalitatea întruchipată.

Profesionişti, fideli meseriei, dar mai ales vocaţiei lor, fundamentalişti ai valorii, asidui, fac abstracţie de contingent (ce surghiunit îşi îndrăgeşte patria vitregă?) şi muncesc cu o încăpăţînare de invidiat pentru propăşirea culturii (pe care o personifică). Mai puţin a poporului, căruia s-ar putea să nu-i ticnească sarmaua dacă află că aşa șeva există. De unde şi cvasianonimatul, în care se complac, întrucît gălăgia şi publicitatea e pentru fiii mai mult sau mai puţin talentaţi ai neamului – tipologie constantă, dar cu rezultate ades trecătoare –, nu şi pentru aceşti venetici prin excelenţă, misionari răspîndind o erezie – credinţa în frumuseţea care va mîntui omenirea.

E.L. e unul dintre aceștia, prin urmare, un fenomen cu desăvîrşire alogic pentru locul şi lumea în care s-a produs şi încă se mai produce. Homunculul din care a ieşit E.L. este, cu certitudine, settecentist. Omul e, mai curînd, un enciclopedist în spirit. Nu în sensul de wikipedie şi nici de brockhaus&efron. Ci în acela, iluminist, de om al luminilor, de fanatic al raţiunii şi de erou civilizator modern, care fertilizează cu puterea gîndului şi mai puţin cu cea a trupului.

Perceput ca tobă de carte de cei-lalţi şi carte de tobă de ai săi (un fel de Pantazi educat în URSS), E.L. predispune spre familiaritate asemeni cărţilor. Ca și orice carte, se lasă deschis şi citit, chiar dacă paginile nu-i sînt tocmai unse cu dulceață, dar lectura nu ți-l face prieten decît în clipa în care l-ai înţeles şi l-ai acceptat aşa cum este – drept inamicul taciturn și rezervat, dar și înverșunat al ignorantului din tine. E.L. procedează la fel cu lumea cărţilor (există o altă lume?): nimic nu poate să nu-i devină familiar, pentru că E.L. își recunoște, la rîndu-i, propria ignoranță. El însuşi carte, totul se lasă citit, încăput între copertele sale. De fapt, cartea-E.L. e totalitatea cărţilor asimilate, de unde şi atitudinea prietenos-ireverenţioasă faţă de propriile organe interne. Nu întîmplător, spune E.L., cărţile necitite sînt “vestale fără vocaţie”, femei inaccesibile, dar dezirabile, virtuoase, dar inutile. Cărţile necitite, neasimilate, oficiază şi ele un cult în templul culturii, dar e vorba de un cult străin şi de un templu necunoscut. Nu există altă cultură decît cultura proprie, afirmă, prin tot ce face, maestrul.

Despre cartea lui E.L.

Spaţii şi oglinzi (Editura Prut Inter-naţional, 2009) este recenta epifanie biblioidă a domniei sale. La lectura acesteia, ca și la lectura Raftului cu hi-mere (Editura Ştiinţa, 2004), te izbesc aceleaşi două lucruri: pe de o parte, atitudinea condescent-familiară, deşi fără “ighemonicon”, a autorului faţă de marii şi micii creatori din toate timpurile şi din toate locurile; pe de altă parte, senzaţia că citeşti un articol desfăşurat, cvasifantastic, din opul lui Diderot şi D’Alembert. Cvasifantastic, pentru că toată ştiinţa artelor este, pînă la urmă, ficţiune, dar şi pentru că volumul e cva-sifantastic de... aesthetic scris. Familiarismul poate, la rîndul său, supăra, dar numai pe cei care nu sînt intimi culturii, pe care aceasta din urmă îi ţine la uşa pînă şi a lupanarelor sale, provocîndu-le abstinenţă (a nu se confunda abstinența impusă cu negativismul ascetic sau cu sfidarea rimbaldiană a creaţiei).

Pentru autorul nostru, cultura e festinul la care E.L. e invitatul permanent, iar uneori, chiar bucătarul. Sigur că funcţia nu-i revine prea des (dat fiind egoismul franţujilor şi al altor specialişti în ale gătitului), dar atunci cînd este, ne provoacă o imensă plăcere. Din mai multe motive. În primul rînd, pentru că numai alde E.L. pot spune că “originalitatea cărţii rezidă în calitatea discursului”, în “demonismul detaliului”, şi că “migălirea în adîncul frazei” e ritualul firesc al celui care poartă în suflet un “dumnezeu al calităţii”. În al doilea rînd, nu trebuie să-i ceri lui E.L. o poetică a actului critic şi nici o expunere limpede a concepţiei sale estetice. Le regăseşti în mai toate paginile cărţilor/ articolelor/ cronicilor/ eseurilor/ etc. pe care le scrie. Mai bine zis, le asamblează, căci “tomul” trebuie să fie “solid ca o catedrală” (acesta-i dezideratul de care se ghidează autorul chiar dacă nu a cioplit la viaţa lui decît o imensă rozetă – cu toate acestea, nu poți spune că cel care a făcut rozeta domului din Köln nu a ridicat o catedrală). În definitiv, din toate “condeiele” e preferabil “stiletul”, iar cînd lipsesc armele albe, se poate recurge şi la “bobîrnacul exegetic”.

Toate acestea ne fac să citim fişele de lectură ale lui E.L. şi ca pe nişte autodefiniţii. Aserţiune valabilă, de altminteri, cu referire la toţi scriitorii, numai că, în cazul lui E.L., definiţiile nu sînt ca la scriitori, ci ca la carte: improvizația e fiul risipitor care nu e primit acasă decît în tabloul lui Rembrandt. În al treilea rînd, slăbiciunea e.l.ină pentru exactitatea reţetei. Nimic nu se face în dauna temeiniciei, nici măcar frumosul. Acesta, mai bine zis dorința de a-l dezvirgina odată și pentru totdeauna, e păcatul sclavilor literaturii, tulburaţi mereu de vedenii “calipyge”, nu şi apanajul seniorilor cu hrisoavele în regulă. (Al seniorilor, căci “principe al cărţii” tot Eco rămîne.)

Spații și oglinzi e de un magnetism irezistibil. Chiar dacă e o culegere de articole, cronici, eseuri, cartea e cap-tivantă ca filologie, calofilie şi calologie. O anumită doză de snobism (sau cel puţin iluzia că în epoca internetului toţi pot fi erudiţi) şi declinarea criteriului estetic absolut (de cele mai multe ori, e absolut, orice ar spune E.L.) utilizat de autor în judecăţile sale de valoare ne poate ecrana, într-un fel, conştiinţa de atracţia spaţiului critic/ enciclopedic/ istoric, vast şi, totodată, mirific al cărţii. Dar nu şi de jocul oglinzilor ei, în care se răsfrîng stiluri şi epoci artistice întregi, se reflectă reciproc textele, se scaldă, în ape negre, chipuri virtuoase, sau invers, se calcă cu dreptul ceea ce, în realitate, ar trebui să geamă sub povara stîngului. Un joc în care intri aproape involuntar şi din care e foarte greu să ieşi: nu în fiecare zi literatura se învîrte în degetul ăl mic al cuiva. De unde şi senzația de buimăceală pe care o produce lectura unei cărți de E.L., iar cine nu încearcă asemenea senzații aici, în Basarabia, ori nu l-a citit pe E.L., ori nu e cititor.

Setul reprezentărilor noastre traumatizante despre noi înşine şi despre statutul sau valoarea noastră culturală este, într-adevăr, impresionant. Autorul însuşi ştie prea bine că oferta literar-artistică a basarabenilor este, mai cu-rînd, o vestă de salvare decît un transatlantic, dar E.L. are ceva din ţicneala lui Thor Heyerdahl, care înjgheba plute din balsa nu atît pentru a călători peste oceane, cît pentru a demonstra că şi popoarele arhaice, ca să spunem aşa, ar fi putut să o facă. Prin oameni ca E.L., o cultură, oricît de neînsemnată, arată că este în stare să fie, măcar sporadic, în rînd cu celelalte. Poate că, pentru moment, operele premergătorilor, ale congenerilor sau ale scriitorilor mai tineri ocupă prim-planul. Poate că unele dintre ele se vor dovedi, cu timpul, foarte valoroase, dar acest Kon-Tiki asamblat din te miri ce-uri – un eseu despre creaţia lui Busuioc, cîteva prefeţe, e drept că despre Daudet, Melville, Swift, cîteva cronici, inclusiv una la... Dicţionarul latin-român al lui Gheorghe Guţu (sic!) ş.a., cărora li se alătură, fără a dezechilibra prea mult balanţa, şi tot ce găsim în Raftul cu himere – are trăinicia neaşteptată a lucrurilor neobişnuite şi ocazionale, făcute mai mult din necesitate şi curiozitate şi mai puţin pentru glorie, dară şi gratuit (cunoașteți legitatea: cu cît mai gratuită este cartea, cu atît mai mare este preţul ei).

Există cărţi care rezistă fără a fi capodopere, fără să fi creat eroi. Aşa sînt pagini întregi din Cantemir, primele dicţionare enciclopedice, poate şi Enciclopedia enciclopediştilor însăşi, în-semnările de călătorie din Chitai ale Spătarului Milescu, almanahuri mai ve-chi şi mai noi, variile şi criticele unor autori, de altfel, impozanţi şi multe altele. Ele sînt abeceul bibliofiliei, sînt cărţile la care te întorci fără un scop anume. Această literatură a secundarului constituie plăcerea secretă a unor Eco sau Borges, pe ea, ca pe un mulaj anatomic, se poate studia organismul literaturii mari.

Filonul secundarului – refulările şi obsesiile unor creatori, ca motiv de incursiune epicureică în saga tragicomică a artelor (vezi Complexul Rimbaud ș.a.), erorile celebre, ca piste de lansare în fundacurile obscure ale istoriei literare şi culturale (vezi Pictorul Gheorghe Asachi ș.a.), şi, în general, pistele de lansare (vezi an-trenanta revenire a nibelungului nostru la comorile artei universale într-un eseu despre Originea lumii, deşi titlul pare să tragă perdeaua peste intenţie: Courbet şi “Eternul feminin”) – este exploatat de E.L. cu răbdarea şi meticulozitatea unui mineralog.

Apropo de mineralogie: înainte de a (nu) lăsa, din cineva, piatră pe piatră, E.L. trebuie să le identifice şi să le clasifice – fosilă cu fosilă, rocă cu rocă. Chiar şi atunci cînd cineva este anulat ca scriitor de E.L., ai impresia că obiectul a trecut doar dintr-un cla-sificator în altul, şi-a schimbat ordinul, familia, specia. Atît şi nimic mai mult, deşi restul nu e deloc... literatură. Tot aşa – rece şi cumpănit, făcînd abstracţie de contingenţa afectivă – procedează înainte de a reclădi un argument retoric sau chiar o evidenţă care a scăpat celor mulţi. Aceasta îl deosebeşte pe E.L. de colegii de breaslă, iar diferențele, după cum se știe, generează frustrare.

Există însă și complexul E.L.. Fără a avea, de exemplu, anvergura culturologică şi filozofică a lui Mihai Cimpoi, E.L. izbuteşte să se menţină, în zboru-i de (şor)icar, la cea mai potrivită distanţă de soare – acolo unde aripile nu se topesc, dar şi de unde pămîntul, cu păcatele lui, se vede mai bine. Supraviețuitor al “culturii pleşcate”, ce-și acoperea chelia cu “kartuzul” moldovenismului, E.L. nu a încercat să ne compenseze handicapurile după așa-numita revoluție. În loc să mute oina pe Yankee Stadium, E.L. s-a limitat la cultivarea și întreținerea gazonului din fața casei, unde, pe nesimțite, a crescut o minunată grădină. Totodată, i-a cultivat și pe (unii) vecini din cartier, care au înțeles că adevărata cultură e ceea ce lași acasă și nu ceea ce scoți afară. Dar cum pînă și cele mai bune intenții au drept călăuză un demon, am ajuns să avem, acolo unde este, o literatură de... grădinari, estetă, sociopată, (cărtu)rară, critică din bibliofilie, orgolioasă din modestie, o literatură alăptată la un sîn decadent, salomeic, mai mult virtuală, decît reală, neîncrezătoare în finalități, o literatură care e infantilă exclusiv atunci cînd trage cu dinții de cortină, dar numai pentru a(-și) demonstra, a cîta oară, că scaunele sînt goale.

E.L. este cel mai revizuit și adăugit scriitor din această colecție. Credința că e mai bine să fim așa decît pașoptiști delimitează complexul E.L. (îl au mai mulți, chiar dacă unii și-ar dori să-l nu-mească diferit). Din păcate, dincolo de această conștiință a limitei noastre, pe care E.L. a atins-o și a definit-o printre primii, nu mai poate exista literatură în Basarabia. Iar dacă va fi să fie, va trebui să facă abstracție de bornele fixate de E.L.. Cărțile sale, publicate și (încă) nepublicate, rămîn evanghelia unei civilizații care, la noi, de mult a devenit apocrifă.