Vladimir BEȘLEAGĂ

Lipsa criteriilor de valoare...

E o întrebare cu... draci. Ca aceea: de ce popa n-are... nare? Cum putea fi altfel, dacă vine de la Făt-Frumos, fiul pixului?

Gîndindu-mă la un răspuns cît de cît, mi-au venit în minte, ca de la sine, aceste două răspunsuri: criza limbajului în lumea postmodernă şi confuzia, ba chiar lipsa criteriilor de valoare...

„Cîtă literatură, atîta critică.” (Eugen Lungu).

„Trebuie să fii ori critic literar ori martir pentru a o citi (cartea – oricare: V.B.) cu toată atenţia din scoarţă în scoarţă.” (V. Coroban)

„...noi... spiritul critic... l-am trimis la plimbare” (Mircea V. Ciobanu). Tot dlui: lumea de pe la noi nu se repede la carte, dar încă la una de critică literară!

Critica-ştiinţă a sucombat de mult, locul ei l-a luat critica subiectivă/ im-presionistă. Mai există critică literară sau doar critici literari? Precum nu mai există filozofie, ci doar filozofi, fiecare cu sistemul lui de gîndire. (Anton Dumitriu)

Scotocind prin memorie şi prin biblioteca mea după cărţi de critică literară, m-am ales cu următoarele: Bunul simţ de Andrei Ţurcanu, Poezia de după poezie. Ultimul deceniu de Emilian Galaicu-Păun, Poezia generaţiei ’80 şi Erotokritikon de Nicolae Leahu, Discursuri paralele de Valentina Tăzlăuanu, Raftul cu himere de Eugen Lungu, Plăcerea interpretării de Mircea V. Ciobanu, Metaliteratura, nr. 1-2, 2008, Texistenţe de Alexandru Burlacu...

Cele mai interesante, ba chiar provocatoare sînt O (im)posibilă clasificare: critica din Basarabia şi modelul francez de Mircea V. Ciobanu şi Mal du poesie de Adrian Ciubotaru (Semn, nr. 1, 2009). Pentru a preciza cele afirmate mai sus, voi cita din aceşti doi autori:

„...ceea ce i-aş dori criticii din Basarabia... e chiar spiritul critic... şi ieşirea din complexele unui provincialism, care – azi! – este unul chiar autoimpus.” (Mircea V. Ciobanu)

„...uităm ce desăvîrşire că nu prea citim în limbi străine şi că rămînem, de fapt, la fel de izolaţi de procesul literar contemporan. Într-un moment în care toată lumea se află, de fapt, în căutarea unei poezii care să trateze cu bun simţ achiziţiile moderne în ma-terie de limbaj şi să smulgă existenţa din text, noi riscăm să rămînem, a cîta oară, în urmă, fiind „primii” şi aşteptînd noul avînt pe care îl va declanşa, a cîta oară, infailibilul nostru imitaţionism.” (Adrian Ciubotaru)

P.S. Şi o replică (pentru Adrian):

„poezia muri într-o zi senină

cu iarba încă înrourată –

dăduse de mîncare la păsări

dusese vitele pe maidan

şi se aşezase oarecum obosită

lîngă stîlpul prispei

sub cununile de ceapă şi usturoi

şi-a plecat fruntea

urmărind cum mişună furnicile

pe lîngă prag

şi aşa a şi rămas...”

P.P.S. Sclipuisem un text ceva mai amplu, dar computerul mi l-a păpat şi, iată, l-am reconstituit din memorie.

Nota redactorului şef: Vreme în-delungată, ziarul raional din Drochia l-a avut ca redactor şef pe Nicolae Leucă, domnia sa avînd buna obişnuinţă de a suprima orice invocare laudativă a numelui său în paginile publicaţiei pe care o conducea. Legenda spune că (mînat de acelaşi impuls, dar şi grăbit să meargă la o şedinţă), într-o zi a eliminat dintr-o ştire chiar numele poetului Teleucă, Victor Teleucă, sosit în localitate la o întîlnire cu cititorii. Bat şaua ca să priceapă şi clasicii...

Vă mulţumesc, domnule Vladimir Beşleagă!

Serafim SAKA

Cum să vă spun?

Avem, ca şi cum n-am avea.

Leo BUTNARU

O critică dezorientată nu poate orienta

Într-un spaţiu în care literatura e în derivă, crtitica nu poate fi pe val, ci, pe alocuri (în publicaţiile periodice „de specialitate”), e chiar la pămînt. Astăzi nimeni nu mai crede că, precum odinioară, programatic, canonic (prin sugestii de norme, tipicuri) critica mai poate acţiona cu ideile ei teoretice procesul general creator, sau procesele „particulare!” ale creatorilor. Critica nu mai poate înrîuri dezvoltarea literaturii sau să-i prezică acesteia căi de evoluţie, mite să i le traseze. Maiorescu, Ibrăileanu, Dobrogeanu-Gherea sau Lovinescu sînt din – etern deja – alte timpuri şi alte angrenaje socio-spirituale, socio-ideatice, socio-inspiratoare. Astăzi, ei nu ar fi decît eseişti buni, nimic mai mult. Adică, nu mentori, nu dătători „de legi şi datini”, ci ceva mai puţin.

Situaţia e şi mai gravă sau, pur şi simplu, bizară în ceea ce priveşte arsenalul noţional care îi era aplicat criticii, spre exemplu spunîndu-se/ scriindu-se de milioane de ori (mai ales în realismul-socialist) că misiunea criticii e/ constă în a ajuta/ îndruma cititorul etc. Sigur, era limbajul de lemn în propria taiga ce urma să fie defrişată. Pentru că astăzi altfel se pune problema problemelor sau întrebarea întrebărilor: oare nu e cam… pompos să se vorbească, în Interriverania, de – pardon... – un cititor, ca generic pentru mulţi cititori? Adică, chiar există un cititor interesat şi de critica literară, odată ce dînsul este aproape completamente dezinteresat de literatura propiu-zisă? Iar critica literară, atât cât şi cum e, pare a fi şi ea lehămetită de „măria sa cititorul”. Sigur, ceea ce se numea (emfatic-realist-socialist) „Măria Sa Cititorul” nu e decît un vreasc oarecare din cele(p)rul argou ideologic de lemn.

Prin urmare, critica, atît cît este şi... cînd este în unele reviste de la noi, în special în Contrafort, Semn şi Sud-Est cultural, uneori se apropie de ceea ce s-ar putea numi – fără rabat – critica-expert (sau: expertiză), care încearcă să pătrundă în esenţe, ea abordînd literatura nu doar ca marfă, ci şi ca bun rezultat dintr-o unicală activitate creatoare, estetică superioară, uneori – neordinară. Este necesar (nu ştiu dacă şi: important) să menţionăm acest lucru astăzi, cînd o bună parte din proasta producţie ce vrea să fie crezută drept critică literară nu e decît un gen de reclamă socio-comercială. „Critică literară” care, de cele mai multe ori, minte, iar la Chişinău ea mai este legată serios de damigeana cu băutură, de borcanul cu murătură şi de vraful de sandvişuri. În special la lansările de carte de la USM, „critica” cade în stare critică, nu o singură dată încercînd să compună în locul compunătorilor, atribuind bicisnicelor, împeliţatelor texte („cărţi”) ale acestora calităţi literar-pantagruelice (probabil şi guliverice, bineînţeles – nu în ţara giganţilor, ci în cea a ghemişilor). Unde mai pui că, în majoritatea cazurilor se aude şi se înţelege de la o poştă că vorbitorii, ce se dau de critici, nu au citit (dar absolut nici unul!) chinuitele opuscule(ţe), ci doar le-au răsfoit a lehamite cu cîteva minute până la „prezentare, lansare, devansare”. De unde şi trista impresie, ajunsă deja certitudine, că în Moldova Prutonistreană au existat, dar mai şi există autori nu atât de importanţi şi de valoroşi, precum se cred ei, precum îi declară cine ştie ce grupuleţe de linguşitori şi profitori; autori care nu vor să cunoască adevărul adevărat despre scrisul lor, despre valoarea lui reală, dincolo (sau... dincoace) de cea pur mentală, dorită, fantezistă. De unde şi isteriile la care se poate aştepta criticul literar de la respectivii „umflaţi”, cînd încearcă barem să adie spre o păpădie de obiecţie.

Apoi, în Moldova de Est profesarea actului critic şi-o asumă mai curînd scriitorii „puri”, ce rămîn în continuare poeţi sau prozatori (Vitalie Ciobanu, Nicolae Leahu, Vasile Gârneţ, Em. Galaicu-Păun, Arcadie Suceveanu, Mircea V. Ciobanu, Maria Şleahtiţchi,  Anatol Moraru, alţii...). Pentru că un scriitor care este şi un bun cititor nu poate să nu aibă vocaţia curiozităţii, a noului, a metamorfozelor psiho-artistice pe care le propulsează contemporaneitatea.  Adevăratul scriitor intuieşte mai pregnant predispoziţiile culturale, estetice ale timpurilor în care trăieşte şi creează, contribuind şi el – de ce nu? – la modelarea judecăţilor de valoare.

Dar să încercăm să depăşim obsesionalul „la noi”, cînd se ia în calcul doar Interriverania Prutonistreană, şi să cumpănim în spaţiu mai larg, panromânesc, în care, chiar dacă e întins şi „dens” în critică şi exegetică literară, eu unul văd totuşi ceva mai puţin de zece critici (încă) activi, cărora li se poate recunoaşte competenţa profesională. Dar şi mai puţini dintre ei se descurcă relativ... credibil în, nemijlocit, literatura „la zi”. Numai că şi dintre aceştia nu se găsesc personalităţi care ar întreprinde tentative serioase de a releva, explicit, tendinţele de dezvoltare (sau poate... nedezvoltare) a(le) literaturii române contemporane, inclusiv – componenta ei din stînga Prutului. Iar ceilalţi – zeci sau, poate, sute de condeieri care se cred şi ei critici („literari”) mi se par nişte oameni întîmplători, dacă nu chiar impostori în domeniu.

Nu se prea găsesc voluntari care să-şi plătească titlul de critic literar autentic  cu o muncă deloc uşoară, cu destui nervi, cu prietenii deteriorate, cu singurătate, cu relaţii încordate în mediul nu atît literar, cât... scribo-găşcar agresiv. În interiorul găştilor se oploşesc şi dau din coate anume autorii care nu vor să afle adevărul (curat) despre prezenţa, „importanţa” dînşilor în literatură, fiindu-le suficientă tămîierea mutuală (guralivă!), ceea ce substituie (cu poltronie) aprecierea critică fără menajamente.

De regulă, textele propuse drept critică literară pot fi amendate la destule componente ce ţin de specificul genului: competenţa (analitică), obiectivitatea, dar şi – foarte important! – obligator... asumatul rol de a media, instructiv-constructiv, convingător între textul la care se referă şi potenţialul cititor al acestuia. O critică dezorientată nu poate orienta.

Înclin să cred că supralicitarea hodoronc-tronc a unor noţiuni vagi, gen textualism, postmodernism, critica literară ajunsă ea însăşi literatură (sui generis) etc., a dus, de fapt, la dispariţia criticii literare autentice, în spiritul şi specificul ei ce ar fi trebuit să fie perpetue, transepocale. Rar cine mai încearcă să testeze literatura sub aspectul autenticităţii estetice, artistice, să o citească atent, comparativ, sub lupa „stropului de eternitate” care este metafora, în raport cu indubitabilele valori consolidate în timp. Acolo, unde nu mai este operativă taxonomia drept cod de principii relativ general cunoscute şi acceptate; acolo, unde „curajoşii” şi teribiliştii acîni-oralişti stradali izgonesc ca absolut inutile noţiuni ce ar trebui să funcţioneze, totuşi, cum ar fi – criteriu, principiu, normă, canon, model, – acolo însăşi noţiunea de critică literară este luată în deşert. Şi dusă într-acolo. Adică, situaţia e mult mai critică decît s-ar putea înţelege din chestionarele diverselor reviste.

În ceea ce priveşte corelaţiile criticii literare „panromâneşti” cu literatura din stînga Prutului.... Există destui sceptici care îi contestă scrisului artistic „de aici, de la noi” capacitatea de a produce ceva cu adevărat remarcabil. Sceptici – da, dar nu şi spirite exegetice echilibrate/ echitabile, dat fiind că unii dintre cei ce s-au oferit să limpezescă cele legate de condiţiile axiologice au contribuit la accentuarea confuziilor. Putem cădea de acord că pe harta literaturii noastre nu se remarcă nume de format (foarte) mare care ar echivala, simbolic vorbind, cu nişte capitale (sau – fie – doar cu nişte catedrale...). Însă autorii demni de mai multă atenţie şi o mai bună înţelegere nu lipsesc.

Fireşte, în beletristica noastră s-a întîmplat o sensibilă schimbare de paradigmă, mutaţii canonice, fapt învederat cu pregnanţă barem de cîteva importante reviste de cultură amintite deja – Contrafort, Sud-Est cultural şi Semn, cărora li s-a alăturat Stare de urgenţă (care, din cît ştiu, urmează să apară sub un alt titlu). Anume din ele şi prin ele se înţelege şi se atestă practic că o nouă literatură presupune şi o nouă cultură a lecturii. Concomitent, este explicabil de ce literatura modernă, a unei contemporaneităţi estetice şi psihofizice, dacă vreţi, nu prea are audienţă la noi. Cine i-a pregătit cititorul? Critica literară? Şcoala? Universitatea? Să fim serioşi... Pînă şi astăzi, majoritatea „forţelor” literaturologice instructive sînt angajate în popularizarea clişeelor tradiţionale şi a  paraliteraturii semnate de pseudoidolii de ieri ai falselor ierarhii valorice.

E lesne de înţeles că  autorii  rîvnesc (ca şi cum... instinctiv!) răsfrîngerea ideaţiei şi stilisticii artei lor în sufletele şi conştiinţele altora. Însă, în Moldova Estică, scriitorului  de valoare îi este dat să trăiască zădărnicia aşteptării şi tristeţea dezamăgirii „lipsei de ecou”, aceasta făcîndu-mă să-mi amintesc de ceea ce-i scria, la începutul anului 1985, Nicolae Romanenco lui George Meniuc: „Criticii noştri literari în marea lor majoritate sînt lipsiţi de simţul estetic (ceva absolut necesar pentru ei)”. Înainte de toate, constatarea îi viza pe aşa-zişii critici-şefi de la Chişinău care, de fapt, nu erau decît lachei interpuşi dogmatic între Academie şi partidul unic (admis...), şi care totdeauna au subevaluat sau au trecut sub tăcere lucrările ce atestau un pronunţat caracter estetic şi o formulă modernă de expresie, dînd primat mincinos ideologicului aberant în detrimentul valorii. Racilele se resimt, încît din unghiul de evaluare al angajamentului  conştientizat, asumat întru un cît mai înalt grad de competenţă ca distincţie şi particularizare profesională,  faţă de mulţi dintre cei care sînt consideraţi scriitori, la noi, în zona aproximativului şi... nedeplinătăţii funcţionale, critica păstrează o neutralitate constatativă, iar uneori chiar le prefaţează sau postfaţează neaveniţilor binecuvîntător adunăturile de texte. Astfel se întîmplă ca unii dintre cei care niciodată nu au fost scriitori să fie şi astăzi omagiaţi la Uniunea Scriitorilor la „date rotunde”, la parastase transeculare (XX–XXI). În schimb, la şedinţele Salonului literar din „underground”-ul anacronic al aceleiaşi instituţii nu odată se aud vocile celor care, numai cînd se gîndesc la scriitorii mai tineri sau la revistele Contrafort, Sud-Est, Semn, Stare de urgenţă cad într-o depresie delirantă, bombastic-acuzativă, deranjaţi de faptul că acestea îndrăznesc să spună adevărul despre unele fenomene caraghioase din viaţa literară mirosindă a tămîie de panahidă şi sarmale. De regulă, nemulţumiţii de prestaţia mai junilor condeieri sînt cei de o slabă cultură profesională, de o inteligenţă neţinută „la zi”, cu şcoală proastă la baza îndeletnicirii lor de scribi.

Şi alte cîteva consideraţii despe planul „extern”, care de fapt e unul intern-naţional, panromânesc. În aprecierea celor mai buni autori din Moldova de Est critica din dreapta Prutului nu dispune nici pe departe de suficiente date asupra creaţiei acestora şi nici nu e prea pusă pe identificarea lor. Apoi, de regulă, încă nu se decide să renunţe la prejudecăţi şi clişee minimalizatoare. Nu o singură dată, se poate constata că, în evaluarea scrisului autorilor basarabeni, unii exegeţi parcă ar reveni la metodele pozitiviste sau comparatiste care căutau – obligatoriu! – filiaţii, influenţe, asemănări, înrudiri cu... mă rog, altcineva, cu alţi autori – , dar fără a avea curajul sau francheţea de a recunoaşte că şi între Prut şi Nistru există scriitori nu doar valoroşi, ci care nu seamănă decît cu... ei înşişi. Adică, autori originali de o clară distincţie în contextul literaturii române. Plus vînzolelile generaţioniste de trei parale. Unii neimportanţi pot conta pe prieteni, colegi de cenaclu, de gaşcă, de eu-ţie-tu-mie, de mai ştiu eu ce, care să spună, mutual: „Iată, ăsta e important, e mare!”  şi aşa se face că apar în relief vanităţile protocolare, în loc de echităţile confraterne.

Dar, în mare, motivul că „n”avem critică literară sau avem ne-critică ţine de imanenta corelaţie cu starea de fapt generală: noi, lumea întreagă, trăim în altă epocă, emanăm şi „consumăm” altfel de sensibilitate. Noţiunea de „sat global” nu mai e o metaforă, ci, din zi în zi, e o realitate tot mai certă. Iar de aici încolo problemele abordate aici ar trebui extinse, pentru că, astăzi, literatura deja nu mai poate face abstracţie şi de condiţia ei ciberspaţială, inclusiv de critica literară promovată de blogurile internautice, unele dintre care aparţin şi nu prea mulţilor, deocamdată, exegeţi serioşi în domeniul la care se referă chestionarul revistei Semn.

Vasile GÂRNEȚ

Mai degrabă, n-avem...

Fiind un cititor exigent şi, sper, destul de avizat, consider că, mai degrabă, n-avem critică literară. Pentru următoarele motive:

1. În Basarabia nu a existat (şi nu există) o şcoală de critică literară, nu am avut nişte critici exponenţiali, care să ofere un model, să stimuleze emulaţia tinerilor, să conducă un „Cenaclu de Luni”, un „Universitas”, cum au făcut-o Nicolae Manolescu, Ovid S. Crohmălniceanu şi Mircea Martin – adevărate rampe de lansare pentru promoţii întregi de scriitori şi teoreticieni ai literaturii

2. Condiţiile politice şi ideologia opresivă antiromânească, cenzura acerbă, instaurată de sovietici şi servită cu sârg de mercenarii locali, au împiedicat cultivarea şi dezvoltarea unui spirit critic. Ceea ce s-a dezvoltat la noi a fost un entuziasm bleg pentru opera scrisă (de multe ori agramată), sau pentru compunerile patriotice ridicole, care exaltau poncifuri naţionaliste. În această atmosferă de bucurie ingenuă şi admiraţie nereflexivă pentru cei care rimează cu oarecare abilitate, prea puţini s-au preocupat de valoarea estetică propriu-zisă a cărţilor, de o evaluare critică pe criterii profesioniste.

3. Ne-a lipsit, probabil, şi o literatură robustă, complexă, originală, care să stimuleze dezbaterile şi reflecţia critică.

Prin cele afirmate mai sus nu fac tabula rasa din literatura basarabeană postbelică şi cu atât mai puţin din cea post ’89 (aşa cum a procedat în mod descalificant, cinic, Nicolae Manolescu în a sa „Istorie…”). Aş putea întocmi – dar n-o voi face! – o listă de titluri valabile în contextul general al literaturii române, există un grup de oameni dedicat comentariului literar, reviste care găzduiesc cu regularitate cronici de întâmpinare şi studii mai ample, dar cu toate acestea senzaţia de precaritate, accidental şi chiar impostură crasă domină mediul literar basarabean.