Două mii de ani s-a cristalizat. Numai planul cît timp îi luase! Pe la 1812 era încă pirpiriu-pirpiriu, chiar dacă lucrase la el secole: şi cu beţigaşul, şi cu rigla, şi cu compasul, trăgînd linii subţiri, în cărbune, anulîndu-le cu radiera şi luînd totul de la capăt. L-a trasat în vise şi l-a haşurat, l-a şlefuit, scrijelîndu-l pe coajă de mesteacăn, caligrafiindu-l pe hîrtie chinezească; l-a transcris pe o piele de lup, l-a copiat apoi pe una de oaie (să aibă în el şi ceva din mirosul locului), după care l-a rescris şi rescris cu pana şi peniţa, cu barda şi sabia, pentru că, se ştie, ortografiile nu lîncezesc, o iau razna din cînd în cînd sau evoluează-evoluează ca ansamblurile de amatori, ca fanfara eparhială, ca orchestra simfonică de fluierişti orali. Cu timpul, se limpezise ca lacrima nesărată: o capodoperă a desenului tehnic; sul de aer cu linii străvezii! Desăvîrşirea nu-i ajungea nici la glezne! Un plan ca o sanie visată căruţă, locomotivă cu aburi, aeroplan şi navetă spaţială deodată. Îl prindea serile deasupra scoarţei, fixîndu-i colţurile cu spini de măceş, se aşeza pe un scăunel cu trei picioare şi nu-şi putea rupe privirile de la el: numai opaiţul sfîrîia cumva plictisit, torcîndu-şi lumina ca un siamez uitat între perne de puf.

Cel mai greu i-a fost să se imagineze în scafandru şi săpînd cu hîrleţul de campanie. Oricum mai zăbovi, însă, pentru că secole la rînd tipii ăia îi tulburară liniştea: ba Napoleon o lua la deal cu ai săi, să-i croiască lui Ney un comitat mai de Dumnezeu şi, dacă n-or da gerurile, să împingă égalité-ul baremi pînă la Birobidjan; ba englezii îşi băgară tunurile cele noi în Crimeea, la manevre, să-şi scrie şi Tolstoi „Povestirile de la Sevastopol”; ba nişte turbane insolente îl înjurară tocmai de pe zidurile Plevnei; ba bosniecii plumbuiră arhiducele în loc să-i dea aceleaşi onoruri militare Împăratului devorator de ardealuri, bucovine, pocuţii şi galiţii; ba marinarii ţarului porniră cu „Aurora” spre beciurile Palatului de Iarnă; ba Troţki şi ai săi (ca Bela Kun) se luară după mintea Kaiserului cel nefotbalistic încă; ba Hitler îşi împleti pieptănătura stîngistă cu mustaţa staleniniană; ba Curchil ăla, absorbit de memorii, îşi scutură luleaua de capul său; ba Hruşciov intră cu buldozerul în sculpturile lui Ernst Neizvestnîi; ba yankeii o tuliră din Vietnam cam cînd brejneveii înţelinaţi pe la sprîncene dădură buzna în lanurile de maci din Afganistan; ba Gorby gîndi să facă una, dar din cuferele diplomaţilor se iţi yalta; ba se ridicară în picioare teutonii ăi noi în Opel-uri şi Trabant-uri, dar căzură, subit, într-o rînă sovieticii ăi vechi în rele... Cînd şi nebunii ăia cu nisip şi-n slipi inventară bomba cu oameni, nu mai reuşi nici să-şi spună ceva, plus că şi planul cam începea să plesnească, uscîndu-se de-un dor inconsolabil. Aşa că sări voiniceşte în costumul de scafandru, trase violent fermoarul acestuia, aruncă hârleţul de la cingătoare tocmai în rapiţa deasă din piaţa publică şi puse mîna pe drujbă: lăsă cercuri pe apă în urma sa şi o împlîntă în mîl ca un diavol forestier: ce mai calea-valea, ierni întregi doborîse brazi şi molizi în desişurile mlăştinoase ale Kalevalei...

Randamentul ar fi fost şi mai falnic, dar n-avea cum să fumeze în scafandru: o chestie de tehnică a securităţii... Aşa că înaintă furios, schimbînd lanţurile rozătoare unul după altul. Stahanov l-ar fi invidiat: una-i să ciocăneşti în rocă pentru-o medalie şi alta-i să tai cu fierăstrăul metru cu metru de mîl gras şi promiţător de exoduri. În cîteva săptămîni – pornind pe fundul Dunării, avansă pe sub frontiera marină pînă la Nistru, unde adînci iar tăietura pînă ajunse la izvorul acestuia, de unde nu mai era decît o postată, mai dură (e adevărat, neacoperită de apă), care, odată desprinsă avea să-l ducă pînă la Bug şi Tisa, pe cursurile cărora urma să-şi încheie lucrarea. Aşa se şi întîmplă, fără pene de aprovizionare cu combustibil, dar şi fără consilii şi decizii netrebnice. Cu puţină îndemînare, căptuşi cu plută ţărmurile cam răzmuindu-se înspre vîrful piramidei inversate, strînse arcurile subterane pînă la limită şi, spunîndu-şi „Într-un ceas bun!”, aprinse şnurul...

La aterizarea insulei, patru valuri himalayene se avîntară îndărăt, îmbrăţişînd cele patru puncte cardinale... Care stricăciune?! Nici un fel de stricăciune: pe ici-colo s-a mai coşcovit varul, au mai căzut şi nişte portrete de pe pereţi, sări şi melesteul din cuiul său, împlîntîndu-se, însă, exact în ceaunul forfotind...

Acum, pînă se satură de fumat, îşi face şi el un urs cu brînză topită, să-l dumice în tihnă şi pace...

P.S. Da, cît priveşte saltimbancii iştia politici (ale căror portrete se făcuseră ţăndări), aşa şi le-a spus: „Băi gîngăniilor pluricelulare, dacă NE mai prostiţi şi de data aceasta, ori vă arunc peste bord ca ajutor umanitar rechinilor postmoderni, ori vă pun la toţi cîte-o vîslă în mîini şi pornim şi noi să cutreierăm lumea, după ce s-or potoli apele astea... Iar cui nu-i place legislaţia insulară, poate face alegerea fără nici o întîrziere, pentru că sîntem o soțietate democratică: nu mai trepădăm zilnic nici spre Istanbul, nici spre Moscova, ci aşa – cum s-ar spune? – doar ca să umplem înaltele lor porţi cu goluri sau să ne încălzim palmele pe la congresele judocanilor edinoroşi...!