Nihilismul înseamnă, esenţialmente, relativism. „Nu există adevăruri, ci numai interpretări. Însăşi supunerea interpretării presupune relativizare in adjecto, criză produsă în obiect, care duce la sfîşiere ontologică.

* * *

Nu mai simţim un tărîm al pozitivităţii, şi totul e negativitate. Negativitatea negativităţilor şi totul este negativitate. Nihilistul se dă în mod narcisiac în spectacolul negativităţii, situîndu-se, fără posibilitate de întoarcere, în spaţiul agonal al manipulării săbiilor în felul fachirului care le şi înghite. Excentricitatea nu lipseşte: e chiar o conditio sine qua non; înşelătoria e pe faţă, căci ştim că în realitate nu pot fi înghiţite. Privitorul e hipnotizat de însăşi magia negativităţii care are o forţă acaparatoare irezistibilă. Ea îşi aruncă provocarea printr-un fel de cerc cu pudelul în care e metamorfozat Mefisto în Faust al lui Goethe. Cerc ca închidere, ca simbol al neputinţei de împotrivire şi de a ieşi, cerc ca primă galerie a labirintului.

* * *

Negativul va fi gîndit de dialecticile moderne ale ultimelor două secole ca motor al istoriei, existenţa lui fiind pusă în raport cu existenţa lui Dumnezeu. Dacă există un Dumnezeu înseamnă că răul e învins. Şi totuşi e mult rău în lume, ceea ce naşte bănuiala că Dumnezeu s-a înstrăinat de noi. Pe acest teren apar afirmaţiile blasfematorii ale personajelor lui Dostoievski şi ale personajului-cheie al lui Nietzsche Zarathustra: „Dumnezeu e mort”; „Dacă nu există Dumnezeu, totul e posibil”. În visul părintelui Gaspar din romanul Insula din ziua de ieri apare chiar un Dumnezeu ce tratează cu hohote de rîs homeric slăbiciunea celor de jos.

* * *

„Cerul e al celor violenţi”, spune evanghelistul Matei.

* * *

Gîndirea tragică nu concepe negativul decît inseparabil de Dumnezeu. Ora 12 a nihilismului clasic trece, dreapta cumpănă se înclină, căci sînt puse pe cîntar argumentele grele ale lui Nietzsche şi Dostoievski, la care se adaugă Jung cu încercarea sa de a face o sinteză a termenilor opuşi, de a-l crede vinovat pe Dumnezeu şi chiar de a concepe diavolul drept „colaborator necesar al creaţiei”.

* * *

„Binele şi Răul sînt doar nişte umbre intermediare”, spune Nietzsche, aplicînd principiul relativizării şi asupra acestor două noţiuni nu atît adversative, cît complementare. Apare o „identitate mohorîtă”, cum ar zice Cioran, o identitate fără identitate. E un vis în vis (ca la romantici şi Eco), o umbră în umbră.

* * *

Jean-Jacques a propus diferite remedii împotriva Răului: leacuri extrase din însăşi esenţa răului, convertirea răului în bine, vindecarea răului prin rău. Jean Starobinski ne aduce aminte de felul în care Julie îl anunţă pe Saint-Preux că e însărcinată: „Iubirea care ne-a provocat răul trebuie să ne dea şi leacul lui”.

* * *

Atestăm, la Nietzsche, şi o relativizare a discursului filosofic, care nu se mai bizuieşte pe o desfăşurare conceptuală, logic-argumentativă. E un discurs poetizat, fragmentarizat (spre a se opune sistemului), ce uzitează mai mult retorica biblico-profetică, parabola, alegoria, expunerea ca atare sub formă de versuri. Acesta nu-i decît o voinţă de putere a ambiguităţii.

* * *

Uitarea fiinţei în sensul ei primordial, de care vorbeşte Heidegger, atrage, bineînţeles, şi uitarea morţii. Pentru omul modern nu mai există Geneză şi Apocalipsă, origine divină şi apocaliptică.

* * *

În cazul bucuriei nu putem vorbi decît de un grad înalt de intensitate, de o culme („se află în culmea bucuriei”; „se află în al noulea cer”); numai în ceea ce priveşte suferinţa putem vorbi de paroxism, de un grad înalt de tensiune. În primul avem de-a face cu un crescendo liniar, în cel de al doilea cu un crescendo sinusoidal ce presupune salturi şi reveniri.

* * *

Există şi o bucurie a nimicirii tragice a eroului care, în ciuda faptului că este cea mai înaltă expresie a voinţei, este nimicit fiindcă este doar o expresie individuală în raport cu viaţa eternă a voinţei care curge înainte.

* * *

Răul la antici nu se manifestă ca păcat, ci ca lipsă de judecată. Ei nu pot pune în cuvîntarea zeilor plîngeri, precum pun creştinii în Dumnezeu. „Cît sînt de nebuni muritorii în anume momente”, îşi ziceau ei [zeii antici – n.n.] – şi „nebunia”, nepriceperea, „ameţeala de minte”, atît găseau cu cale şi ei, elinii timpurilor glorioase, să le admită ca motive ale atîtor fapte rele şi pline de rătăcire: nebunie, şi nu păcătuinţă, înţelegeţi voi aceasta?!” (Genealogia moralei).

* * *

Numai propria experienţă (citeşte: for interior, lume a ta, univers lăuntric, biografie interioară, univers mintal, „cogito”, personalitate, eu, „personaj”) poate naşte credibilitatea discursului poetic şi filosofic sau mixt. Eul nietzschean îşi este sieşi referent. Discursul filosofului de la Basel este un autoreferenţial. Textualizarea se face astfel, cu de la sine putere, cu plăcere dezinvoltă (în sens barthesian), în modul cel mai degajat şi cu un sentiment acut al credibilităţii. De aceea este refuzat insertul intertextual şi este respins recursul la alţi scriitori la care „...înlănţuirea ideilor apare ca un ce impus, ca o argumentare forţată de la logică... iar nicidecum ca un ce uşor, divin, asemenea unui cînt provocator”.

* * *

Morala este invenţie, ficţiune; ea nu rezultă din propria natură a lumii. Nu are, prin urmare, nimic comun cu esenţa Fiinţei. Nu e vorba de ceva derivat, ci de ceva deviat, de un hipotext creat pe temeiul unui text; de o poveste fa-bulată doar pe seama unor elemente ale realului. Deci mai degrabă hipertext: „Tot ce are o valoare în lumea aceasta,  n-o are din propria sa natură – natura este în sine totdeauna fără valoare. – Valoarea i-a fost dată, i-a fost dăruită, şi noi sîntem donatorii. Noi, singuri noi am creat lumea morală, aceea care importă pe om” (Die fröhliche Wissenschaft). În text se vorbeşte chiar de o poezie a invenţiunii noastre, constituită din apreciaţiuni, nuanţe, ritmuri, perspective, gradaţiuni, afirmări şi negări.

* * *

Aşadar: nimic fără Eu, nimic fără Eul nostru, singurul în măsură să ne dea un mod propriu de gîndire, să ne dea Adevărul nostru. Un alibi pentru o asemenea legitimare ne-o dă viaţa liberă pe care o trăim (printre gheţuri şi la înălţimea munţilor”, „căutarea a tot ce e străin şi îndoielnic în existenţă” şi a tot ce a fost anatemizat pînă acum de morală. O asemenea procedare („grilă”, „metodă”, „încercare de sistem”, termeni străini filosofului de la Basel) asigură punerea în lumină a istoriei secrete a filosofiei codificată în interzis şi o extragere a adevărului tău în măsura în care o cutează spiritul tău. Cît de mult adevăr suportă, cît de mult adevăr îndrăzneşte un spirit, acest lucru a devenit în mod din ce în ce mai evident unitatea de măsură a valorilor, după cum recunoaşte în Ecce homo.

* * *

Discursul filosofic nietzschean este, esenţialmente, poezie de idei, Gedankenlyrik. Faptul că nu citează alţi poeţi (excepţie: Goethe) este dovada că e un poet, căci poeţii au o adevărată idiosincranizie faţă de alţii din breaslă. Făcînd parte din genul irascibil, ei sînt irascibili faţă de colegii lor. (Ceea ce nu înseamnă că nu există şi o solidaritate secretă a poeţilor, dacă nu universală, cel puţin generată de situaţiile-limită în care nimeresc şi de anumite cauze comune.)

* * *

La adevărul meu, apărut din substanţa vieţii mele şi din cutezanţa spiritului meu, contribuie în egală măsură şi punctul meu de vedere, perspectiva mea asupra lucrurilor. Perspectivismul nietzschean e alimentat de tradiţie – începînd de la Platon (eidos, idee = înfăţişare), la Kant şi Vico.

La Nietzsche nu e vorba de o contopire a filosofiei cu poezia în sensul lui Friedrich Schlegel, ci de o substituire a filosofiei prin poezie, nu la nivel de viziune (căci şi poezia are o viziune filosofică asupra lumii, ci de tehnici retorice, de ceea ce numim astăzi mitopo(i)etică.

* * *

Pluralismul postmodern descinde, evident, din perspectivismul nietzschean, din modalitatea de a opera cu un punct (Gesinchtspunkt) sau cu mai multe puncte de vedere şi de a le legitima statutul de paradigmă a diversităţii lor.

* * *

Boileau: „Lăsînd departe firea, sub măşti trăim mereu, / Se teme, fiecare, s-arate-un chip al său (Epitre, IX)”. A gîndi înseamnă, la Nietzsche, a te debarasa de măşti, de iluzii.

* * *

Conştiinţa înseamnă comunicare cu ceilalţi. Solitarii, după Nietzsche, nu au conştiinţă. Or, comunicarea nu poate fi făcută decît prin Eu, prin raportarea Eului la Ceilalţi. Conştiinţa solitarului ar fi o conştiinţă pură. Zarathustra este în chip paradoxal un pustnic, care anume din cadrul singurătăţii sale dionisiace, plină de viaţă, comunică efectiv cu ceilalţi. Comunicarea e concepută ca un pescuit de „minunaţi oameni-peşti pe înalte piscuri”.

Însuşi filosoful de la Basel mărturiseşte că toate scrierile lui de pînă la Aşa grăit-a Zaratuhustra au fost năvoade întinse, cu care a vrut să prindă oameni cu suflete adînci, bogate şi zglobii. Este semeaţa singurătate a Leului care pregăteşte noile valori prin comunicare existenţială şi voinţa de a crea noi valori.

* * *

Nu doar poezie vrea să facă Nietzsche în sensul binecunoscut, ci o poezie absolută, creată de un Supraeu liric, similar Supraomului său filosofic. Principiul structural al unei asemenea poezii este Supradimensionarea, bineînţeles în primul rînd a perspectivelor, a Timpului şi Spaţiului în măsură a traduce Supratensionarea stărilor Eului.

* * *

Am putea spune, pornind de la o denumire a unei scrieri a lui Stendhal, autorul memorabilei spuse „Tot ceea ce merită osteneală în lumea asta este sinele”, că Nietzsche nu face decît să dea curs, printr-o proprie textualizare cu ţintă filosofică, a unor noi Amintiri ale egotismului.

* * *

Protectorul perspectivismului este Polifem, zeul cu mulţi ochi.

* * *

Chiar în clipa în care taxăm suferinţa drept o eroare, ce să vedem? nu vrea să dispară. Rămîne în ciuda oricărei acţiuni voluntare de depăşire, astfel încît eşti nevoit să îmbraci măşti. E o trăire fundamentală, de esenţă înalt existenţială. Dionisianismul se axează anume pe ea.