Journal de deuil de Roland Barthes, lansat de Seuil în februarie curent, a intrat imediat în gura rea a presei, după cum era şi de aşteptat, cînd vine vorba de o lucrare inedită a unui autor de asemenea calibru. Tevatura se pretează mai curînd unui scenariu promoţional bine regizat, decît face dovada unui conflict serios,  provocat din motive etice. Ştie oare cineva mai bine decît francezii cum sporeşte un mic scandal de presă vînzarea unei cărţi? Dacă nu acesta e motivul, atunci ar putea fi la mijloc un diferend comercial între editorii care îşi dispută orice aşchiuţă din moştenirea Barthes.

Nici n-au reuşit să se potolească bine vîlvătăile ciondănelii interactive, că volumul îşi făcea apariţia şi la Chişinău (Editura Cartier), tradus rapid şi cu mult fler barthesian de Em. Galaicu-Păun. Distanţa de doar cîteva luni între cele două lansări nu numai uimeşte prin promptitudine, dar şi ne încarcă de speranţă: barem prin ceva ne-am sincronizat perfect cu ultrarapida Europă. Căci în mod tradiţional, între un eveniment cultural petrecut în arondismentul cinci din Paris şi reluarea lui în „arondismentul” Valea Seacă, trebuiau să treacă decenii.

Jurnalul… nu e chiar un jurnal. Sînt nişte fişe (330 – le-au numărat amatorii hiperexactităţii!), pe care Barthes şi-a notat zilnic sau de cîteva ori pe zi nevrozele prilejuite de decesul mamei. Totul poartă pecetea grabei de a fixa pe hîrtia de pe colţul mesei expresia scriptică a trăirii sfîşietoare, care îl urmăreşte pe fiu pe  parcursul unui an şi ceva de doliu. Cum profesorul nu e omul care să lase ceva la voia întîmplării, el se documentează şi în acest caz special: conform a toate ştiutorului Larousse, optsprezece luni trebuie să ţină doliul după un părinte pierdut (mamă sau tată; notă din 29 octombrie 1977). Jurnalul începe a doua zi după moartea mamei (prima menţiune e din 26 octombrie 1977) şi se încheie cu data de 15 septembrie 1979.

Experienţa e absolut nouă pentru filosoful şi eseistul Barthes – tatăl său murea în focul Primului Război Mondial, la doar un an după naşterea micuţului Roland. Această pierdere tînărul o conştientiza, într-un mod ciudat, abia în adolescenţă: „M.B., profesor la clasa a 12-a A  a Liceului «Louis-le-Grand», era un bătrînel socialist şi naţionalist. La începutul anului şcolar, el inventaria la tablă rudele elevilor care «muriseră cu onoare pe front»; unchi, veri răsăreau cu zecile, numai eu putusem înscrie pe tablă un tată; mi-a fost atunci cumplit de ruşine, ca de o mare exagerare. Şi totuşi, de îndată ce tabla fu ştearsă, nu mai rămăsese nimic din acest doliu proclamat – nimic decît persistenţa, în viaţa reală, care este întotdeauna tăcută, a imaginii unui cămin fără ancorare socială: fără un tată ce trebuie ucis, fără o familie ce trebuie urîtă, fără un mediu familial ce trebuie condamnat: ce mare frustrare oedipiană!”  (Roland Barthes despre Roland Barthes).

Crescut doar de mamă-sa, deci într-un matriarhat absolut, ceva din experienţa virilităţii, care se transmite, de regulă, prin exemplul patern, se pierde. Aceasta explică într-un fel sensibilitatea sa exagerată, dacă putem spune aşa, pentru maternal. E o sensibilitate delicată, acutizată şi de potenţialul sentimental al rasei, şi de calitatea sa de intelectual ultrarafinat, dar şi de orientarea sa sexuală. Barthes, ca şi Proust, mereu citat în acest jurnal, trăieşte aproape la fel despărţirea irevocabilă de ambianţa protectoare, cvasiuterină, creată de autoritatea maternă. Nu este autoritatea de tip Vitalie Rimbaud, excelînd prin duritate („la mère castatrice”!), despre care vom vorbi mai jos, ci fiinţa afectivă care subjugă prin bunătate şi efluviile sale ocrotitoare. Să adăugăm în ecuaţie şi factorul esenţial pentru biografia unui ipohondru – Barthes a fost un tip maladiv, boala retrăgîndu-se foarte tîrziu din viaţa sa. Tuberculoza, cancerul secolului XIX, cerea îngrijire şi dăruire maternă şi se prea poate că doar această grijă i-a redat fiului şansa unei vieţi depline. Tutelarea excesivă îl face însă pe un bărbat în toată firea să se simtă mereu copil, chiar dacă el se crede absolut autonom şi absolut independent. Aşa că dispariţia ei nu numai îl aruncă în disperare, dar îl şi derutează: „… de acum înainte şi pentru totdeauna îmi sînt propria mea mamă” (Barthes are în acest moment deloc neglijabila vîrstă de 62 de ani…).

Cineva spunea că pentru homosexualul Barthes, aceasta era unica prezenţă feminină agreabilă şi agreată. Am putea spune mai mult – poate unica idolatrizată.

DE CE JURNALUL…?

Cînd îşi propune să scrie aceste note, Barthes devine într-un fel cobaiul propriului experiment. Deoarece încearcă o experienţă la limită, inedită ca trăire. Poate că acelaşi şoc al disecării îl resimte doar medicul care se autooperează. Cu deosebirea, că eseistul suportă nu durerea fizică, ci sfîşierea lăuntrică, poate mai agresivă, mai violentă şi mai greu de suportat decît cea corporală. O provocare masochistă, ce induce în însemnări stilistica unei fişe clinice, cu o fixare meticuloasă de stări şi confuzii. 27 octombrie 1977: „Toată lumea evaluează – simt asta – gradul de intensitate a doliului. Imposibil însă (semne derizorii, contradictorii) să calculezi în ce măsură acesta este atins”; 31  octombrie: „O parte din mine veghează în disperare; şi concomitent o alta se agită pentru a face puţină ordine, în gînd, în treburile mele cele mai zadarnice. Simt lucrul acesta ca pe o boală”. Atenuarea calvarului prin uitarea de o clipă, firească pentru un om pe care viaţa îl ia înainte, îl umple de vinovată groază. Notă din 31 octombrie: „Uneori, foarte scurt, un moment alb – un soi de insensibilitate – care nu este neapărat un moment de uitare. Ceea ce mă înspăimîntă”. Acest reflux neaşteptat al durerii permanente, clipele de simţire „albă”, cum zice el, neutră, îl fac să se autospioneze de insensibilitate şi de lipsă a profunzimii în exerciţiul durerii. Alternarea tot mai  evidentă a stărilor suferinţă-uitare i se pare o tocire nepermisă a sentimentului. 1 noiembrie: „Ceea ce mă surprinde cel mai tare: doliul în plăci – ca o scleroză. [Ceea ce vrea să însemne: lipsa profunzimii. Plăci de suprafaţă – sau mai degrabă fiecare placă: totală. Blocuri.]”.

Dincolo de pedanteria masochistă a autoscopiei, eseistul încearcă sentimentul morţii cu adevărat. Nu ca ofertă livrescă, şi nici ca pe o categorie filosofică de  comentat, poate stînd comod într-un fotoliu, cu trabucul între dinţi (gînditorul avea această patimă), ci ca o perspectivă ireversibilă pentru omul Barthes. Moartea şi-a trecut pentru prima dată aripa ei neagră atît de aproape de el. Pe firul său biologic nu mai e nimeni nici în faţă, nici în spate, aşa că simte fizic suflul de gheaţă al neantului în ceafă. 27 octombrie: „Pentru prima oară în ultimele două zile, ideea acceptabilă a propriei mele morţi”; 30 octombrie: „… frica de propria mea moarte este mereu prezentă, nu s-a îndepărtat cîtuşi de puţin”. Unele pagini de jurnal se rezumă astfel la un repetitiv memento mori! („şi eu voi muri pentru totdeauna şi complet”, 1 mai 1978), o disperată tentativă de îmblînzire a morţii prin seducţia incantatorie a cuvîntului. Ideea, oricum, îl persecută, îl urmăreşte ca o fiară din coşmarurile nocturne: „– Aşadar, frica de ce anume, acum? – Să nu mor eu însumi? Da, fără îndoială. – Dar, pare-se, mai puţin – simt asta – căci a muri este ceea ce a făcut mama (fantomă binefăcătoare să mă alătur ei)” (p. 211).  Între o moarte ce s-a produs şi alta care va urma, pe fundalul doliului cauzată de prima, e loc de multă tristeţe măcinătoare: „Sînt fie sfîşiat, fie nenorocit/  şi uneori o gură de viaţă” (p. 57). Sau: „Tristeţea, ca o piatră…/ (de gît,/  în străfundul meu)” (p. 113). Dacă remarcaţi, marea jelanie ia forma şi cadenţa haiku-ului, suferinţa dic-tînd parcă lentoarea ritmică a poeziei. (Michel Butor spunea undeva că Barthes, înainte de a fi ideolog sau filosof, e poet.)

Dar nu acestea sînt raţiunile care l-au determinat pe eseist să puncteze zilnic stările şi impacienţele sale. Un prim imbold ar fi rostul lor terapeutic – scrisul e ca o compresă pe arsura ideii de vid existenţial, deoarece nimeni şi nimic nu poate completa golul imens şi dureros lăsat de moarte. Golul îi absoarbe fiinţa şi o destramă, o lasă debusolată şi dezarmată în faţa rostului de a fi în continuare. Ideea de a literaturiza pe această temă i se pare – iniţial! – aberantă şi ignobilă, poate chiar cinică. 31 octombrie: „Nu vreau să vorbesc despre asta, de frică să nu fac literatură – sau fără să fiu sigur că nu ar deveni literatură – , chiar dacă literatura ia naştere din aceste adevăruri”. Apoi imboldul nu i se pare chiar atît de bizar. 21 noiembrie: „Neorînduială, lipsă de moştenitori, apatie: singură, din cînd în cînd, imaginea scriiturii ca «lucru dorit», port, «mîntuire», proiect, într-un cuvînt, «dragoste», bucurie”. Barthes nu-şi poate concepe existenţa în afara scrisului. A fi înseamnă pentru el a scrie. Aşa că ideea îi dă tîrcoale, în cercuri mereu mai restrînse, în discursul sau fragmentat pe zile apărînd şi prima notă justificativă: „Deprimarea va veni atunci cînd, din străfundul tristeţii, nu mă voi putea agăţa nici măcar de scriitură” (21 noiembrie). Apoi etica (falsă, de fapt!) a ne-scrierii cedează în faţa presiunii osmotice a naturii sale. Eseistul e ca legendarul rege Midas care transforma în aur tot pe ce punea mîna – Barthes, de orice s-ar atinge, preface în scriitură. Diaristul îşi justifică, în cele din urmă, actul scrierii, invocînd esenţa terapeutică a exerciţiului: „A scrie pentru a-ţi aminti? Nu pentru a-mi aminti, ci pentru a combate sfîşierea uitării ce se anunţă absolută” ( datare indecisă: pe la 12 aprilie 1978); „să-mi integrez tristeţea într-o scriitură” (23 martie 1978). Iată-l, în sfîrşit, convins în absolut: „Nu de singurătate am nevoie, ci de anonimat (de muncă). Transform această «Muncă» în sens analitic (Muncă a Doliului, a Visului) în «Muncă» reală – a scriiturii, deoarece: «Munca» prin care (zice-se) ieşi din marile crize (iubire, doliu) nu trebuie să fie lichidată în grabă; pentru mine, ea nu este împlinită decît în şi prin scriitură”  (31 mai 1978).

Îndoliatul deschide în felul acesta o supapă durerii, o canalizează, o fructifică, o materializează în cuvînt, dîndu-i astfel nu numai expresie, ci şi durată – scripta manent… E o mişcare prin care se concretizează al doilea motiv ce-l face pe Barthes să încredinţeze hîrtiei acest jurnal de doliu: fiul, care e omul total al cărţii, vrea să înalţe un monument. Un monument nu maternităţii în genere, ci mamei sale bune, fără care nu bănuieşte că poate exista. Materialul pe care îl alege nu e nici piatra, nici arama, nici bronzul şi nici fragilul ghips. Dintre toate cele existente, alege materia care i se supune, cuminte şi maleabilă, pe care o mînuieşte cel mai bine şi pe care o are oricînd la îndemînă – cuvintele limbii franceze.

ETICA, ESTETICA ŞI MAMA

Pierderea îi dă omului sentimentul irecuperabilului, „certitudinea Definitivului” („ a şti că mama e moartă pentru totdeauna, complet”, p. 126; „de-acum înainte care-i sensul vieţii mele?”, p. 88)) , iar retorica doliului e cea simplă, milenară: „Dar mîine va mai fi pămînt?/  Mai fi-vor toate cîte sînt?”

Amintirea mamei îl însoţeşte pe Barthes pretutindeni, chiar şi atunci cînd iese din obişnuitul cadru domestic. Casa este însă un comprimat puternic de ce a fost care răneşte cel mai adînc: lucrurile ce i-au aparţinut, locul unde a zăcut, decorul însuşi declanşînd filmul memoriei. Toate apasă fără răgaz şi milă pe clapele sensibilităţii: „… dintr-odată un detaliu al decorului mă dă peste cap: pur şi simplu, o lampă cu abajurul plisat, cu cordeluţa atîrnînd. Mama le făcea – la fel cum făcea cu baticul. Brusc, îmi răsare în faţa ochilor” (p. 132). Ieşirea din acest spaţiu al doliului perpetuu nu presupune şi o ieşire din silnicia amintirii. Aceasta presează uneori prea greu, chiar dacă orfanul (sexagenar!) şi-a luat cu bună credinţă pe umeri şi inimă povara unui priveghi neîntrerupt. Detaliile răsar din trecut, percutante, reînviindu-i mereu nu atît fizicul, cît o stare a bunătăţii emanată de ea. Profilul mamei ia de cele mai multe ori un contur etic (Barthes trece, de regulă, peste realităţile şi banalităţile materiale: faţă, mîini, vestimentaţie ş.a.), iar motivaţiile care îi aduc silueta pe ecranul memoriei sînt aproape întotdeauna de natură estetică. Citind Părintele Serghie de Tolstoi, Barthes „accesează” imediat raporturile comparative. Mavra, un umil personaj, conceput de scriitorul-conte în contrapondere cu zbuciumatul protagonist care caută aiurea binele suprem, îi aminteşte neapărat de mama. Bătrîna rusoaică, o femeie umilă de la ţară, „are grijă, cu toată dragostea de ai săi, fără să încerce a părea, fără ca să întrebe despre sfinţenie, Biserică etc. Îmi spun: este mama. În cazul ei, niciodată un metalimbaj, o poză, o imagine căutată. Anume asta e «Sfinţenia»” (p. 217). Emblemele culturale produc în psihicul profesorului un declic după altul: lecturile, o pînză de Cézanne, cîteva intermezzouri de Schumann, pe care le ascultaseră cîndva împreună cu mama, un Proust care îşi jeleşte mama şi bunica – toate o revocă şi o invocă.

Claude Reichler, un exeget francez, scrie că nu vom înţelege multe din opera lui Barthes, dacă nu vom lua în calcul legăturile de afecţiune dintre el şi mama sa. Interferenţele acestui ataşament se resimt în structurile de adîncime ale textelor chiar şi atunci cînd filosoful sau semioticianul raţionează despre lucruri ce nu au corespondenţe directe cu Henriette Barthes  – să zicem, în pasajele despre limbă sau cele despre arta fotografică. Căci firele nevăzute care îi leagă pe cei doi nu sînt doar pur biologice (mamă-fiu), ci e o relaţie eterată, de nivel spiritual-etic. Barthes consideră că tot ce are el mai de preţ se datorează bunătăţii ei: „Prin ce-i prezentă mama în tot ce am scris: prin aceea că există pretutindeni în acele scrieri o idee a Binelui Suveran” (majusculele îi aparţin; p. 138). Mai mult, acest nevăzut, dar sesizabil suport etic are şi o continuitate, o raţiune estetică: „De ce nu mă pot agăţa […], nu mă ataşez de anumite fiinţe […]. Deoarece valorile [subliniat de Barthes – e.l.] mele infuze (estetice şi etice) vin de la mama. Ceea ce ea iubea (şi ce nu iubea) a format valorile mele” (p. 236).

Cred că sub imperativul acestei fraze ar trebui citit Jurnal de doliu, o carte neobişnuită şi foarte aparte, dacă o raportăm la unele momente din istoria literaturii franceze. Momente care excelează în exemple mult mai puţin pozitive. E destul să pomenim aici de scandalosul caz Rimbaud. De altercaţiile permanente între junele zurbagiu şi severa sa mamă. Sau de relaţiile tensionate între Caroline Baudelaire şi genialul ei fiu, relaţii degenerînd într-un proces şi acuze reciproce, fără şansa împăcării. Şi într-un caz, şi în altul, ostilităţile domestice n-au devenit sub condeiul celor doi fii motiv de subiect literar. Dar asta nu înseamnă însă că acestea au scăpat de ochiul scormonitor al istoricilor literari, amarul lor înveninînd biografiile a doi dintre cei mai importanţi poeţi francezi. O cercetare modernă o disculpă pe Vitalie Rimbaud de vinile imaginare care i s-au adus, pentru ea însă toate acestea vin prea tîrziu.

Cum istoria are mereu tendinţa să se repete, iată şi un caz de ultimă oră, consumat cu mare tam-tam: Michel Houellebecq-Lucie Ceccaldi. Houellebecq e considerat de mulţi cel mai important scriitor francez în viaţă, iar Ceccaldi, mama sa naturală, scrie şi ea. Schimbul tăios de replici între ei – unele sub limita urbanului –  s-a produs de data asta prin cărţi şi articole, aşa că scandalul a avut o monitorizare mondială, publicul asistînd pe cît de amuzat, pe atît de contrariat la un jenant tărăboi de familie, care, de regulă, nu trece dincolo de uşile închise ale casei.

Şi faimoasele scandaluri de ieri, devenite acum loc comun al istoriei literare, şi, oricum ai întoarce-o, lamentabila confruntare de azi dintre o mamă prea emancipată şi un fiu prea frustrat,  se produc între oameni „condamnaţi” la  cele mai idilice relaţii posibile, din moment ce sînt legaţi prin cea mai puternică relaţie umană – cea de sînge. Toate aceste dezastre umane au un substrat şi un mobil profund etic, dar un etic dinamitat de ambiţii şi capricii, de ego-uri tiranice, sfidătoare faţă de celălalt. Or, eticul în casa Barthes  e tocmai liantul care cimentează exemplar, chiar şi după moartea Henriettei Barthes, un ataşament perpetuat în timp. O relaţie care se impune ca etalon al umanităţii la scara unei mici familii. Familie destrămată, de fapt, prin moarte, dar care supravieţuieşte în imaginarul lui Barthes. Dintr-un motiv dezarmant de simplu, dar profund omenesc: „Mama m-a învăţat că poţi să nu-l faci să sufere pe cel pe care-l iubeşti. Ea nu a făcut să sufere pe nimeni dintre cei pe care i-a iubit. Anume aceasta era definiţia ei, «inocenţa» ei”* (p. 177); „…încerc să trăiesc zi de zi în conformitate cu valorile ei” (p. 198). Era deci o familie tradiţională, nebîntuită şi necutremurată de complexele oedipiene. Jurnal de doliu intră astfel într-un dialog antagonic, abia sesizabil în structurile de suprafaţă, şi cu una dintre capodoperele literaturii franceze – Străinul de Albert Camus.

*  *  *

Monumentul a rămas doar o intenţie, iar jurnalul doar o ciornă. Eseistul urma să dea o anume contiguitate acestor idei răzleţe, să le adune în rotunjimea unui întreg. Aşa cum sînt, fişele rămîn doar materia primă din care putea să se înfiinţeze o altă carte a gînditorului Barthes.  Primul semn al bruionului e repetarea aceloraşi idei de la o zi la alta. Un exemplu: Donald Woods Winnicott e citat de cîteva ori cu aceeaşi cugetare pentru acelaşi context emoţional. Diaristul constată el însuşi că unele din notaţii se repetă, iar altele nu depăşesc comunul banalităţii. Multe din însemnări se termină abrupt, fără prelungire logică, doar pentru a fixa, sincopat, miezul ideii.  Într-un cuvînt, fişele sînt doar pietricelele colorate din care urma să se asambleze monumentalul portret mozaical („trebuie… să fac această carte despre mama”, p. 140; „ar trebui s-o fac recunoscută pe mama. Aceasta este tema «monumentului»”, p. 141)). Moartea neaşteptată a autorului – Barthes se stingea într-o lună după ce era lovit de o camionetă – l-a împiedicat să dea notelor răzleţe acea coerenţă şi profunzime pe care şi le-ar fi dorit.

Oricum, jurnalul rămîne ca o uşă întredeschisă în laboratorul scriitorului, aşa că publicarea lui a fost o decizie editorială corectă. (Cum se vede, nu e de neglijat nici latura  comercială a afacerii…) Asta îi va mai scuti de conjectural şi ipoteze prezumţioase pe biografii şi hermeneuţii lui Barthes de mai tîrziu. Aşa cum se vede de pe acum, cartea e şi o pistă conducînd spre alte lucrări (mai ales spre La Chambre claire, 1980), ceea ce dă o închipuire despre fenomenul de gîndire Barthes, despre modul său de a raţiona – de la gestaţia ideii pînă la pîrguirea ei. O notă din 22 iulie 1979 varsă ceva lumină şi asupra unui alt proiect  al său, din păcate nerealizat şi despre care exegeţii se pierd deja în presupuneri. E vorba de Vita Nova, o operă-fantomă, pe care eseistul miza mult şi asupra căreia a meditat cu încrîncenare ani buni, dar mai ales în această fază neagră: „Toate «tentativele de salvare» a Proiectului eşuează. Mă pomenesc fără nimic de făcut, fără nici o lucrare înaintea mea – decît doar sarcinile repetate ale rutinei. Orice formă a Proiectului: moale, nonrezistentă, avînd un slab coeficient de energie. «La ce bun?»”

Pe fundalul acestei constatări amare a rateului, funcţia terapeutică a jurnalului pare şi mai evidentă. Pentru eseistul care nu se poate concepe înafara scrisului şi a scriiturii, fişele au fost poate paiul de care s-a agăţat ca să n-o ia razna într-un moment de supralicitare psihică.

Jurnal de doliu pare a fi cea mai „dezgolită” carte a lui Roland Barthes, un autoecorşeu (metaforic vorbind!) pînă la nervii în tensiune. În cele din urmă, monumentul sau doar proiectul lui a căpătat o dublă ipostază, căci paginile cărţii reflectă de fapt un portret în doi (mamă-fiu), în care fiinţa celuilalt se străvede, într-un echilibrat joc al reciprocităţii,  în optica măritoare a iubirii. E o carte în care superbia demiurgică a savantului, gata oricînd să facă ordine în lumea plină de semnificaţii, cedează în faţa omului Barthes – fragil, temător, suspicios, dezolat, aproape un învins – şi poate tocmai de asta mai cuceritor.

*Gabriel Liiceanu în Scrisori către fiul meu invocă, într-un capitol întreg al cărţii, imaginea mamei sale în aceiaşi termeni barthesieni, adică pe aceeaşi undă a recunoştinţei filiale şi cu aceeaşi recunoaştere absolută a principiului binelui pe care o degaja ca fiinţă. Adăugînd în acest corolar al maternităţii şi revelaţiile în temă ale unei pariziene prin adopţie: „Ce pot să spun? Mă aflu, cînd e vorba de mama, în situaţia în care se afla Monica Lovinescu cînd vorbea despre mama ei ca despre o «minune». Dacă ar trebui să prind în două vorbe în ce anume a constat minunea care a fost mama – şi vorbele acestea tălmăcesc pesemne corect şi sensul minunii de care vorbeşte Monica în cazul ei – aş spune: Cred că ea mi-a dat sensul continuităţii binelui pe lume”. Dar cum trăim în lumi diferite, o mamă din Estul dezumanizat de comunism mai avea şi alte sarcini decît cele pur omeneşti: „Genialitatea mamei mele, scrie în continuare G. Liiceanu, a constat în capacitatea ei de a fi obţinut şi perpetuat normalitatea, cu preţul unei strădanii uriaşe, într-o istorie care izgonise firescul din lume şi o răsturnase pe aceasta cu capul în jos. Ce oare poate fi mai greu decît să creşti copii normali într-o epocă în care, exact aşa cum sînt răsucite braţele şi picioarele celor hărăziţi de mici să devină cerşetori, societatea îşi propune să facă acelaşi lucru, din fragedă pruncie, cu minţile tuturor membrilor ei? Mama a fost mai puternică decît istoria, de vreme ce m-a tras oarecum din calea valului care năvălise peste noi […] Dacă, aşa cum îmi place să cred, mintea mi-a rămas întreagă după patruzeci şi ceva de ani de sminteală colectivă, este pentru că am avut lîngă mine în prima parte a vieţii un om care a urmărit să dea existenţei acea calitate ce părea, odată cu generaţia mea, să se fi pierdut pentru totdeauna” (Gabriel Liiceanu, Scrisori către fiul meu, Bucureşti, Humanitas, p. 173-174).