CONSTANTIN CHEIANU

Îmi iau îndrăzneala să afirm  că, în ceea ce mă priveşte, e vorba de un dat structural. M-au atras din adolescenţă teatrul şi actoria, am creat „cercuri” teatrale peste tot unde am studiat ori activat – la şcoală, la facultate, iar peste ani am fondat şi o companie profesionistă, „Teatrul de Buzunar”. Am cochetat şi cu actoria student fiind, atunci cînd frecventam cursul de arta actorului la regretatul regizor Veniamin Apostol, jucînd personaje „cu vizibilitate”, zic eu. De pildă, Molière în „Cabala bigoţilor” de Bulgakov, Argant, din „Vicleniile lui Scapin” de Molière sau Horia din piesa omonimă a lui Druţă. Ca să nu mai spun de un rol care m-a făcut faimos la facultatea de filologie a Universităţii de Stat, cel al lui Tudor Mocanu, protagonistul altei piese a lui Druţă, „Sărbătoarea sufletului”, lucrare „disidentă” în epocă, fiind interzisă spre montare în teatrele profesioniste din Moldova. Să mai spun că, la facultate, eram perceput mai ales ca „artist”, şi abia pe urmă ca student-filolog şi că printre actorii  mei din Teatrul „Casandra” (un nume preluat de la faimosul teatru studenţesc de la Bucureşti) au fost şi oameni care nu mai jucaseră niciodată teatru, cum ar fi, de pildă, poetul Emilian Galaicu-Păun.

Faptul că  astăzi am ajuns un om al scrisului şi nu unul de teatru continuă să-i mire, bănuiesc, pe mulţi dintre foştii mei profesori şi colegi.

Tot din şcoală am compus texte şi scenarii pe care le-am montat şi jucat cu colegii mei, o practică pe care am continuat-o la facultatea de filologie. Iar fiind director-asociat al  Teatrului de Buzunar am scris o dramatizare după romanul marquezian „Un veac de singurătate”, care a şi fost montată cu destul succes, inclusiv în România. Din acest punct, am început să scriu piese „adevărate”.

Iată de ce spun că am ajuns la dramaturgie într-un mod oarecum natural. A existat chiar o perioadă, după absolvirea facultăţii de filologie, cînd mi-ar fi plăcut să mă fac regizor, dar în cele din urmă am ales  „regia textului”, cum aş putea defini altfel dramaturgia. Gustul pentru cuvînt a prevalat asupra  a ceea ce aş numi „materialitatea teatrului”, ca şi a contactului prea apropiat cu o lume atît de „proteică”, cum e cea a actorilor.

Am avut, este adevărat, şi un episod „regizoral”, cu doi ani în urmă, cînd mi-am  montat  piesa „În container” la Teatrul „Alexei Mateevici”, o experienţă care mi-a adus numai satisfacţii. Voi şti să spun mai multe despre calitatea regiei mele, probabil, după ce voi vedea aceeaşi piesă în montarea unui regizor profesionist, asta urmînd să se întîmple, se pare, la toamnă, pe scena Teatrului „Odeon” din Bucureşti.

Această cunoaştere din interior a teatrului, asociată cu formaţia de filolog, plus o experienţă apreciabilă de cronicar dramatic – toate aceste date ale experienţei mele  l-ar fi împins, probabil, pe oricine către dramaturgie.

Nu înseamnă că am ajuns uşor să scriu texte de teatru. Daca am spus ca mă simt înrudit prin anumite date cu teatrul, este tot atît de adevărat că o parte din mine este aproape incompatibilă cu arta scenică. O anume înclinaţie spre reflexivitate m-a împiedicat mulţi ani să accept realitatea că piesa nu se poate dispensa de un conflict şi că într-un text dramatic practic nu ai voie să scrii scene din care să lipsească un miez de confruntare. A trebuit să irosesc nişte ani compunînd piese reflexiv-narative, adică nereuşite, pînă să mă resemnez în final cu ideea că fără conflict nu se poate.

Deşi am comis şi proză, nu pot nara „pe distanţe lungi”, nu agreez fraza studiată şi stufoasă, îmi place concizia de lucru „încheiat la toţi nasturii” a piesei, în care nu e loc pentru pauze, digresiuni şi scene de respiro; o piesă este ca un arc întins.

Îmi place apoi să las personajele să se developeze prin dialog, numai că spre deosebire de proză, replica de teatru stă întotdeauna pe suportul unei trăiri, al unei emoţii, al unei energii. Îmi place să simt pulsînd viaţa aceasta din replică, îmi place să o rostesc eu însumi pentru a-i testa oralitatea şi unul dintre lucrurile care mă motivează cel mai mult este că pot transmite spectatorului emoţii şi trăiri. Mă consider recompensat la superlativ atunci cînd cei care vin la spectacolele mele îmi spun că au plîns.

Şi dacă în imaginarea unui dialog trebuie să-ţi pui la contribuţie spontaneitatea, nevoia unui subiect te pune în faţa unor probleme de construcţie şi asamblare, operaţie, pe care o fac, iarăşi, nu fără pasiune.

De multe ori scriu scena finală cu mult înainte de a ajunge la finalul propriu-zis, şi aş vorbi în acest sens de similitudini cu procesul de creare a unui film. Nici acolo nu există o ordine strictă a scenelor, finalul putînd fi filmat uneori în debut, iar mijlocul – la sfîrşit.

Şi aşa, după ce ai pus pe hîrtie mai multe scene şi ai o idee mai mult sau mai puţin clară despre început, mijloc şi final, începi să faci, iarăşi ca în cinematografie, ceea ce se cheamă „montaj”, adică să asamblezi scenele într-un subiect, o joacă de puzzle nelipsită nici ea de pasiune. În acest moment, după ce ai legat scenele avute la îndemînă, se întîmplă să simţi lipsa unor verigi – pasaje, dialoguri, scene – pe care le compui în însuşi procesul de finisare a lucrării.

Experienţa mea (sumară) de actor şi regizor mă determină adesea să-mi dotez piesele cu indicaţii precise de regie, decor, muzică, lumini, joc actoricesc, lucru care  nu-i  încîntă întotdeauna pe regizori şi actori, întrucît atentez la „regatul” lor.

În fine, cînd vorbeşti de dramaturgie nu poţi omite, probabil, trăirile pe care numai acest gen de scriere ţi le poate prilejui, de pildă sentimentul cu totul special pe care îl ai atunci cînd vezi o echipă întreagă de creatori şi tehnicieni aplecîndu-se asupra fiecăreia din replicile şi remarcile tale.

Însăşi prezentarea piesei în faţa publicului este un lanţ de trăiri şi pasiuni  inconfundabil. Mai întîi te vezi luat în posesie de tracul din debut, cînd habar nu ai cum va fi primit textul, iar riscul de a eşua ţi se pare iminent. Vine apoi momentul să stai ca pe frigare din cauza lipsei de reacţie a  publicului la primele scene, plus jena chinuitoare pentru gafele (proprii ori ale actorilor) pe care le observi, acum, cu atîta claritate. Mi se întîmplă de nenumărate ori să ies din sală din cauza acestei tensiuni, fiind readus înapoi doar de semnele de viaţă ale publicului care, în sfîrşit, încep a se face simţite. Iar aici urmează poate unul din momentele cele mai palpitante, cînd stai în mijlocul acelui public cu sentimentul că ai putere asupra mulţimii şi asta pentru că trei sute de persoane rîd, tac sau lăcrimează în aceleaşi momente.

Ca totul să se încheie cu postura pe cît de plăcută, pe atît de penibilă din final, cînd stai în scenă în faţa unei audienţe care te aplaudă, iar tu ca şi cum trebuie să exteriorizezi un „orgasm” public...

IRINA NECHIT

Nu arăt ca un om de teatru tipic, nu sunt spectaculoasă, nu-mi plac intrigile şi plimbatul în lumina reflectoarelor, nu particip la conversaţiile din culise, de aceea nu ştiu nici eu de ce insist să mă aflu în continuare pe această arenă a orgoliilor care se numeşte teatru. Scriu despre teatru şi scriu teatru, fără a avea certitudinea că mi s-ar deschide vreo portiţă spre instituţia, organizaţia sau conspiraţia căreia ne-am obişnuit să-i spunem teatru, aceasta fiind de fapt o expresie concentrată a luptei pentru putere în societate. Cum luptă partidele politice pentru a acapara puterea de stat, tot aşa luptă grupările de actori şi regizori pentru un loc cît mai avantajos pe scenă, mai ales că teatrele noastre sunt finanţate din bugetul de stat şi existenţa devine brusc mai uşoară dacă ai acces la banul public.

Spun banalităţi, dar consider necesar să mărturisesc că dramaturgia mea este şi o formă de protest (imaginară) împotriva teatrului real din R. Moldova, şi o încercare de a găsi totuşi în mediul teatral autohton nişte oameni care să vrea să fugă de rutină şi să mă accepte ca partener de dialog artistic, luminos, productiv, să mă accepte cu tot cu textele mele dramatice, fiindcă eu n-aş fi eu dacă m-ar separa cineva de lumea pieselor mele. Oricare ar fi obiecţiile scepticilor şi ale marilor ironici ai zilei, eu am impresia că am învăţat să construiesc o piesă. Iar după ce înveţi asta, te apucă o stare de euforie a creierului, a palmelor şi a degetelor care nu mai au răbdare să pornească, fie şi după tentative eşuate, să alcătuiască un nou text dramatic, în speranţa că el va fi jucat într-un teatru, chiar şi în unul provincial. Scriu textul din curiozitatea de a vedea cum va arăta pe hîrtie subiectul pe care l-am plămădit în cap şi aşteptîndu-mă la tot felul de surprize din partea personajelor care de multe ori merg mai departe decît mi-am putut imagina înainte de a începe să scriu. Nu ştiu de unde anume pornesc. Poate de la o revoltă, de la o suferinţă, de la o revelaţie sau de la o situaţie pe care o găsesc extrem de interesantă sau tensionată. Sigur, un punct de pornire e şi personajul, el fiind asemănător cu vreun om care nu trebuie uitat, despre care aş vrea să afle şi publicul, chiar dacă acest public ar putea rămîne o entitate virtuală. Şi conflictul trebuie să fie prezentat şi dezvoltat de o asemenea manieră încît să prindă spectatorul în mrejele sale.

Oricît ar părea de ciudat, eu la spectatori în primul rînd mă gîndesc cînd scriu dramaturgie. Am observat că în sala de spectacole ei vor să rîdă, să urmărească întîmplări neobişnuite care se desfăşoară rapid, pe mulţi îi captivează subiectele sociale, politice, unii vin la teatru după senzaţii tari. De toate acestea încerc să ţin cont atunci cînd fac o piesă, dar nu am puterea să renunţ la problemele, şi obsesiile mele personale, astfel încît nota confesivă şi motivele lirice sunt prezenţe invariabile în textele mele dramatice. Vreau să fiu primită de creatorii de teatru cu tot apanajul meu liric pe care ştiu să-l îmbin cu situaţii acute şi cu scene de un umor spumos. Nu vreau să cultiv cinismul şi agresivitatea, ci doar să arăt cum încearcă să reziste oamenii umili în faţa violenţei şi cruzimii. Aşadar, scriu piese şi pentru a transmite un mesaj uman celor îl aşteaptă. Nu-mi propun să-i năucesc, să-i lovesc în moalele capului cu dezvăluiri privind abjecţia şi nebunia indivizilor dezumanizaţi, ci să alcătuiesc poveşti haioase, dar sfîşietoare, despre modul cum oamenii se chinuie şi uneori izbutesc să rămînă oameni chiar şi în situaţii-limită.

Mă fascinează, desigur, şi imaginile pe care le văd în vis şi aş vrea să produc texte ce i-ar inspira pe regizori să facă spectacole în care visurile frumoase şi coşmarurile să se confunde cu realitatea.

Îmi displace teatrul care pretinde că e curat realist, pentru că nici o operă de artă nu e total realistă. Iar eu pledez pentru teatrul de artă, lăsînd teatrul angajat, teatrul social pe seama propagandiştilor şi a luptătorilor pentru democraţie. Vreau şi eu democraţie, dar care să nu excludă libertatea imaginaţiei de a inventa poveşti care să se joace pe o scenă clasică, în teatre aşa-zise italiene, cu parter şi loje şi culise bogate, cu fotoliile aranjate în semicerc, cu sală în formă de amfiteatru. Pentru astfel de săli îmi scriu piesele, pentru oamenii care vor intra în acele spaţii ca să asculte cuvinte clare, puternice, directe, ca să descopere imagini nemaivăzute, să sufere ori să rîdă împreună cu personajele. Încerc de asemenea să scriu şi pentru spaţii nonconvenţionale, pentru săli mici în care nu poţi miza pe efecte scenice, pe mişcare, scenografie şi pe alte elemente ale “teatralităţii”, ci doar pe forţa subiectului şi pe arta actorului.

În poezie sunt autonomă, autoritară, solitară, autobiografică sau metaforică, nepăsătoare faţă de aşteptările cititorului, poezia îmi oferă posibilitatea de a fi egoistă, de a scrie doar despre mine, despre cele văzute de ochii mei, sau de a mă ascunde sub straturi de cuvinte. În teatru, simt că trebuie să mă deschid, să ies în întîmpinarea unor oameni cărora vreau să le povestesc ceva, dar mai degrabă să le arăt istorii inventate, care sunt totuşi inspirate din viaţa noastră cotidiană. De fapt, îi invit să trăiască împreună cu mine şi cu artiştii experienţa teleportării pe planeta măştilor vii, a indivizilor care se iubesc şi se urăsc, cărora le e frică de moarte şi care sunt atraşi irezistibil de chemarea ei. Este vorba de o planetă aparţinînd deopotrivă oamenilor şi umbrelor.

VAL BUTNARU

Cînd cineva lansează o anchetă cu tema „De ce scrii?” trebuie, inevitabil, să se întîmple, şi, fiţi siguri că se vor întîmpla, nişte chestiuni cît se poate de comice: scriitorii vor explica natura mistica şi metafizică a actului de creaţie, vor căuta să găsească (şi vor găsi!) dovezi de ce se cred autori importanţi; neînţeleşi, din păcate, de contemporanii ingraţi; iar redactorii de la revistă vor rîde pe sub mustăţi, mulţumiţi de faptul că au  formulat întrebări vesele – ca pe timpul tinereţii lor zvăpăiate, cînd încercau să afle care este sensul vieţii şi ce este poezia.

Ca sa diminuez cadrul comic al situaţiei de care aminteam, voi mărturisi cu mîna pe biblia  lui Shakespeare că m-am apucat să scriu piese de teatru datorită unui ciudat concurs de împrejurări. Niciodată nu am simţit niciun fel de chemare pentru scrisul dramatic, n-am avut nicio străfulgerare lăuntrică sau vreo iluminare divină.  N-a existat vreun imbold din partea vreunui coleg mai cu experienţă, n-am auzit voci îndrumătoare din înalturi. Nimic din toate acestea.

Totul s-a întîmplat într-o noapte mai zbuciumată din anii de studenţie. Pe atunci nu-mi puteam imagina, de fapt, nu cred că oricine în lumea asta şi-ar putea imagina, că e posibil ca cineva să-şi croiască un drum în dramaturgie  pornind de la un banal pariu făcut după o noapte de consum excesiv de bere „Jiguli” (22 kop. – 0,5l.). În acea noapte de vară, la finele unei polemici aprinse pe marginea mai multor teme globale dezbătute concomitent şi exhaustiv, am acceptat provocarea unui comesean, la acea oră geniu în devenire, şi am bătut palma promiţînd că timp de două luni, cît va dura vacanţa, voi citi o sută de piese de teatru.

Recunosc: pînă-n acea noapte blestemată nu citisem nicio piesă, nici măcar o pagină sau o replică, şi nici măcar nu-mi imaginasem vreodată că cineva întreg la minte îşi pierde timpul cu lecturi de felul acesta. Şi aşa cum poliţele noblesse-ului urmau să fie achitate, oblige-ul m-a claustrat în bibliotecă şi am început să-mi ispăşesc termenul de detenţie literară. Toate ca toate, dar la unele chestiuni am ţinut chiar şi în anii de tinereţe.

Rămas singur în oraş şi traversînd o nemiloasă perioadă de prohibiţie, reuşisem, către începutul toamnei, să citisc cele o sută de piese. Nu-mi venea se cred ca am făcut-o, dar era adevărat!

Adevărat era şi altceva: nimeni dintre comesenii de altă dată nu crezuse că am fost în stare de un lucru absolut incredibil în viziunea lor, iar toate implorările mele de a mă supune unui examen cu scopul verificării cunoştinţelor în materie de dramaturgie au fost tratate cu rîsete iresponsabile.

În cele din urmă a contat faptul că m-am ales cu lecturi masive de dramaturgie şi, în consecinţă, am simţit că aş putea scrie ceva, aşternînd chiar mai multe pagini de dialoguri care, ulterior, s-au dovedit a fi imitaţii după autori interzişi de regimul sovietic de ocupaţie. Partea bună a lucrurilor era următoarea: acum 35 de ani, la Chişinău încă nu pătrunsese dihonia postmodernismului cu care ne tot sperie azi unii critici. Astfel se face că pe atunci mai credeam în forţa psihologismului în literatură, credeam cu sfinţenie în ceea ce spuneau înaintaşii – şi anume că trebuie să tratam personajele literare ca pe nişte persoane cu caractere complexe. Unde mai pui că pe atunci mă marcase celebra definiţie: o piesă de teatru este un  roman comprimat în 60 de pagini.  Mă simţeam  obligat să procedez în consecinţă: să elaborez un subiect credibil şi nu unul supt din deget, să modelez personaje cu biografii complexe şi nu făcături abstracte fără trecut, fără sex, fără trăiri sufleteşti etc.

Oricum, de la vechii maeştri ai dramei am învăţat că fără aceste lucruri nu există o piesă de teatru. În  momentul în care scrisul dramatic a fost invadat de cohortele primitiviştilor, confundaţi cu mult tupeu cu postmodernismul, mi-am zis ca trebuie să mă retrag şi să mă reprofilez în romancier. Scrierea romanelor e o ocupaţie la fel de inutilă şi absurdă ca şi cea a pieselor, dar în cazul prozei nu trebuie să suporţi moftuirile nimănui. Întrebaţi orice dramaturg dacă nu respiră liber scăpînd de aerele regizorilor înguşti la minte şi de ifosele actorilor frustraţi?

Da, m-am apucat să scriu romane. Nu mă întrebaţi de ce! Ştiu doar că dezinteresul editorilor pentru romanele mele nu-mi va mai hrăni iluziile deşarte, aşa cum am păţit-o cu directorii de teatru în ultimii 20 de ani.

Înţelegeţi ce vreau să spun? Scriu fiindcă nu depind de nimeni. Astfel, abia acum, am înţeles sensul sloganului unui ziar de la Chişinău: „Fii liber!”

NICOLAE NEGRU

Presupunînd că am găsit răspunsul la întrebarea de ce scriem, putem discuta şi despre preferinţa pentru dramaturgie. În general, dacă îţi place să scrii piese de teatru, dacă ai scris cel puţin o piesă nesilit de nimeni, nu e dificil să cauţi motivaţie pentru aceasta. “Neputînd face politică şi nefiind filosof, trebuie să-mi trec timpul cu ceva pînă la moarte, ca s-o uit şi ca să nu mă plictisesc de tot” – aşa explica, de pildă, Eugen Ionescu de ce mai scrie şi după ce a plătit obligatoriul  tribut (juvenil) vanităţii.

Cînd scrii „din vocaţie” sau – horibille dictu! – „la comandă”, contra unui onorariu sau a unei promisiuni de onorariu oricît de modest – lucruile par şi mai simple. Un motiv plauzibil pentru a scrie dramaturgie ar putea fi, în condiţiile noastre, şi necesitatea luptei cu „imperialismul poeziei şi prozei”, după cum a calificat Mircea Ghiţulescu fenomenul discriminării dramaturigiei în literatura română. Discriminare care vine probabil de la faptul că „tot românul e poet”.  Cu toate acestea,  fiindcă veni vorba, se descoperă că nu e poet să nu fi scris... o piesă de teatru. Doar Bacovia, Ion Barbu şi Nichita Stănescu au rezistat acestei tentaţii, spune iarăşi Mircea Ghiţulescu într-un interviu în „Luceafărul”, regretînd că nu l-a inclus în impunătoarea şi – nu pot să nu spun –  recuperatoarea sa Istorie a literaturii române – dramaturgie pe Ion Creangă, care este „cel mai jucat dramaturg român”. Şi cine l-ar putea contrazice că Ion Creangă e dramaturg fără să fi fost autor de  piese? Mi-aş fi dorit să fi scris eu “Capra cu trei iezi” pentru fiica mea! Iar dacă scriam “Amintiri din copilărie” nici nu mi-ar fi păsat de dramaturgie.  Asta poate fiindcă  nu am scris încă nici o piesă pe care să doresc s-o scriu şi după ce am scris-o. Dar sper să o scriu cîndva. Trebuie să am o ocupaţie, nu-i aşa? Celelate sunt mult mai plictisitoare.

DUMITRU CRUDU

Am început să scriu dramaturgie în ultima parte a perioadei mele braşovene, după ce fusesem concediat de la un cotidian local (versiunea redacţiei era că stinsesem serverul deranjat fiind de bîzîitul continuu al acestuia şi, din cauza mea, dispăruseră în neant  toate articolele pentru numărul de-a doua zi, inclusiv ale mele,  iar versiunea mea e că m-au dat afară după ce am scris un articol despre cum a ajuns o ruină (sub administraţia unei cimotii a directorului nostru) cel mai eclatant hotel din Braşov, hotelul partidului) şi ajunsesem pe drumuri (curios e că imediat după ce am scris această propoziţie, m-am răsucit în stînga şi m-am fript la maţe, atingînd din greşeală cana cu ceai care s-a răsturnat şi lichidul fierbinte a constelat masa cumpărată ieri, tastatura  şi... blocul de comandă al computerului, iar această inundaţie neaşteptată m-a băgat în boale, cîteva minute bune am clipit neputincios din gene văzînd cum ceaiul se revarsă în toate părţile şi eu nu-l puteam opri, eram atît de speriat că îmi voi buli compul încît mi-am scos maioul ( ce bine  că nevastă-mea era la bucătărie şi nu vedea ce fac!) şi l-am sacrificat, încercînd disperat să lichidez urmele dezastrului şi atunci m-am gîndit oare să fie chiar atît de hazardată versiunea redacţiei?), pierzîndu-mi locuinţa şi neştiind unde voi dormi la noapte( totuşi nevastă-mea m-a prins cu raţa în geantă, a deschis uşa exact atunci cînd ştergeam compul cu maioul şi mi-a făcut un scandal monstru). Ei bine, de la moară, vorba aia, ajunsesem la morişcă, umblam mereu cu buzunarele dezumflate, dar cel mai îngrozitor era că nu ştiam unde voi dormi la noapte. Şi treaba asta dura, întrucît nu-mi puteam nicăieri găsi un job. Numai pe unde nu am dormit! Am dormit la gară, în parc, în pădurea de pe Tîmpa sau la tot felul de prieteni şi cunoscuţi. Tîrîş-grăpiş, mă trezisem pe buza prăpastiei. Ca dezastrul să fie complet, probabil, mai trebuia să mă pun pe băut. Am avut, însă, un noroc chior: în loc să mă apuc să pilesc, am început să scriu teatru. Dar ar fi putut fi şi invers. Mai ţin minte şi acum clipa aia decisivă pentru mine. Tocmai se crăpa de ziuă şi eu părăseam gara, măturat afară de o femeie de serviciu înţepată. Instantaneu, m-am oprit pe o bancă şi am scos un caiet din geantă şi am început să scriu. În prima zi, am scris cinci pagini dintr-un foc. Aşa am făcut şi a doua şi a trei zi. Noaptea dormeam la gară sau în parc, iar ziua scriam. Scriam în parc sau pe Tîmpa, scriam între cinci şi zece pagini pe zi, şi treaba asta mă făcea fericit. Chiar şi dacă noaptea dormeam la gară, eram fericit că scriam, după ce un timp îndelungat nu mai luasem pixul în mînă. Cu nimic nu se poate compara fericirea din acele zile. Da, pierdusem totul: nu aveam serviciu, iubita mă părăsise, măselele îmi erau mai tot timpul uscate, maţele îmi erau goale, nu mai pusesem capul pe o pernă de cîteva săptămîni şi, cu toate astea, eram fericit: eram fericit că scriam, eram fericit că scriam teatru, eram fericit că piesa prindea contur şi personalitate ( cînd  începusem s-o scriu încă nu ştiam despre ce va fi).

Ce mă făcea să scriu? Probabil, scriam ca să nu înnebunesc. Probabil, scriam ca să nu-mi pun capăt zilelor. Probabil, scriam ca să găsesc un nou sens existenţei. Iar cînd am terminat s-o scriu, brusc, s-a schimbat şi viaţa mea.

Am început să scriu dramaturgie pe stradă. La baza primelor mele texte stă o puternică motivaţie biografică şi existenţială, chiar şi dacă textele mele nu sînt neapărat o oglindă a vieţii mele, adică experienţele mele existenţiale limită nu constituie substanţa dramaturgiei mele, ci mai degrabă îmi procură imboldul de-a scrie. Alături de asta, mai scriu dramaturgie ca să demonstrez că, poate, nu mai sînt eu un om chiar atît de naşpa cum sînt înclinaţi mulţi să creadă. De aceea, nici nu mă dezarmează articolele critice care mă desfiinţează, mai degrabă mă fac să merg mai departe, iar faţă de autorii acestora, de multe ori, simt o simpatie aparte. Trebuie să recunosc că o mare parte din textele mele pur şi simplu nu ar fi existat, dacă criticii m-ar fi vorbit de bine. Aşa că ţin să le mulţumesc şi pe această cale şi să-i îndemn să continue să mă radă ca să mai scriu şi alte texte. Mai scriu dramaturgie ca să fiu solidar cu problemele semenilor mei. De aceea m-am şi adresat teatrului-ziar, prin intermediul căruia am vorbit despre migranţi, refugiaţi sau microbişti.

Şi mai e o motivaţie. Mai scriu teatru ca să arăt că nu sunt un reprezentant al literaturii absurdului şi să dau peste cap opinia criticilor care mă înregimentează curentului respectiv. Este adevărat că în unele texte de-ale mele există trimiteri la Ionesco sau la cel care a scris „Aşteptîndu-l pe Godot”, dar acesta e un dialog intertextual în primul rînd, iar intertextualitatea, din cîte ştiu, nu este neapărat o trăsătură a absurdului, ci e un mod de-a pune piper pe vîrful limbii, pentru a spulbera aşteptările inutile pe care le avem.

Mai scriu teatru pentru că nu cred că omul vine din nicăieri şi se duce în niciunde; nu sunt de acord că omul este o fiinţă abandonată, pradă unor instincte care vin de undeva din afara sa, cărora nu li se poate împotrivi. Eu cred în capacitatea limbajului de-a produce sens, cred că lucrurile pot fi valorizate din nou, cred în forţa omului de-a merge contra curentului; sunt sigur că omul căzut se poate ridica. De aceea, scriu un teatru în care nu vorbesc despre absurdul existenţei, ci despre cum acesta poate fi depăşit.

În ultimul timp am scris mai mult proză, dar nu am abandonat nici pentru o clipă teatrul. Acum lucrez la o piesă, împreună cu colegii mei de cenaclu, despre tinerii torturaţi. Deci, sîntem cîţiva autori. De ce o scriem? O scriem pentru a arăta că oricare dintre noi ar fi putut fi printre cei arestaţi şi torturaţi în inima primăverii. Acum noi sîntem autorii şi colegii sau prietenii noştri sînt personajele. Dar ar fi putut fi şi invers.