Dacă încă nu avem un teatru nou, dacă încă nu montăm autori noi, dacă încă nu izvodim spectacole noi după piese noi, slabe speranţe să avem peste decenii un teatru vechi şi dramaturgi învechiţi (fiecare nou, cu scurgerea timpului devine vechi). Fiind întru totul de acord cu un om foarte deştept – sunt vremuri grele pentru dramaturgi, cînd însuşi Caragiale ar avea senzaţia că se autopastişează, nefăcînd azi faţă tragicomediilor cotidiene –  eu încerc să mai fiu optimist. Interesul faţă de textul dramatic autohton, fiind în continuă scădere de mai mulţi ani pe scenele autohtone, a prins un firicel de respiro în cadrul Bienalei Dramaturgiei Contemporane, organizată la finele anului trecut de Teatrul  Satiricus „Ion Luca Caragiale” din Chişinău. Autorii celor opt piese jucate au cîştigat, pentru moment, competiţia, reuşind să devină timp de o întreagă săptămînă personajele centrale ale Chişinăului teatral.

Problema debutului în dramaturgie – cu piese jucate, nu doar publicate – a fost şi mai este (tot ce-i posibil să mai fie!) una dintre cele mai grave în scrisul ultimilor ani. Or, primul deceniu al noului mileniu a afirmat şi a impus o spiţă năbădăioasă de autori dramatici (reprezentanţii căreia au scris poezie, proză, eseistică, critică, publicistică) care, cu încetişorul, aleatoriu, timid încep a ridica cortinile unor teatre. Totul merge destul de rău pe aşchia scenei noastre contemporane şi tinerii dramaturgi (nu ca vîrstă), faţă în faţă cu numeroase obstacole inventate, nu au renunţat la teatru, zbătîndu-se (uneori reuşind chiar) să-şi vadă piesele montate.

Debuturile s-au produs după ce au căzut, deseori, pradă jocurilor de culise. După ce au fost marginalizaţi înainte de a fi audiaţi şi vizionaţi din stalurile teatrelor. Îndepărtarea de scrisul dramatic a unei întregi generaţii de scriitori poate avea efecte nefaste asupra teatrului nostru în general. Chiar dacă multe texte, unele valoroase, nu au avut norocul să fie jucate, ci numai citite, discutate, analizate important e un lucru: dramaturgie contemporană există. Azi nu se scrie teatru numai din orgoliu. Se mai scrie şi teatru din respect faţă de teatru. Textul nu mai este ocultat de subtexte. Piesa nu mai este în exclusivitate o literatură de cenaclu. Adevărul se strigă în faţă. Nu se mai lansează şopîrle, pentru a ademeni şi a păstra spectatorul. Dramaturgii se ridică (sau încearcă a se ridica) la înălţimea performanţei artistice necesare teatrului. Viziunea dramaturgului devine una polivalentă. Nu se mizează doar pe cabaretul politic, pe muzicalul distractiv, pe mişcare îndrăcită. Nu întotdeauna culoarea, cîntecul şi dansul se întronează în centrul scenei. Nu se mai pedalează exclusiv memoria şi tradiţia neamului.

Cîţiva regizori au început a înţelege că teatrul înseamnă text scris, urmat de spectacol şi nu invers. Şi-au dat seama că dramaturgia este un alt fel de fi al literaturii, că ea nu rămîne numai pe hîrtie. Crearea universului teatral prin mijloace zgîrcite (filmele lui Bergman sunt piese deghizate pe peliculă), harul de a lega firesc concretul de abstract (marea artă de a scrie teatru e de a ajunge în mod normal de la singular la general), ironia, care e o soluţie de supravieţuire, fuga de ritual (datina în sine nu are greutate) şi încă multe alte flecuşteţe, necesare teatrului contemporan, le întîlnim în piesele dramaturgilor noştri, contemporani şi ei cu contemporanii noştri.

Includerea pieselor în repertoriu e calul de bătaie al directorilor-generali, al directorilor-mareşali, directorilor-generalisimi (s-a militarizat teatrul, nu şagă, musiu!). Am întîlnit administratori teatrali entuziasmaţi pînă la lacrimi de poante, gesturi, mimici, chiţibuşuri (cu iz politic, dom’le!) ce nu aveau nici o valoare artistică în sine. Teatrele naţionale (adică de limba română) evită piesele naţionale. Publicul naţional evită teatrele naţionale cu piese internaţionale. Se anunţă, din start, o lavină de texte comerciale dansante şi cîntate: pe unele scene se viersuieşte şi se ţopăie mai dihai decît în filmele indiene.

Cred că nu are nici un haz să continuu monologul pe tema avem-nu avem dramaturgie autohtonă din simplul motiv că se vor găsi destui opozanţi autorizaţi care vor spune NU şi alţii, destui şi ei, la fel de autorizaţi, care vor spune DA. Duelul poate fi prelungit la oricît, fără nici o fărîmiţă de rezultat concret. Dramaturgia nouă nu există pentru că nu trece hotarul republicii! – răcnesc în gura mare pesimiştii. Ba există, dar poate trece hatul statului statalist numai în cîrca unui teatru! – răcnesc (tot în gura mare) optimiştii. Sau inclusă în repertoriul unui teatru de peste hat! – îmi dau şi eu, în gura mare, cu părerea. Şi cînd a fost să se întîmple această minune cu piesele lui Val Butnaru, Dumitru Crudu, Constantin Cheianu, Nicoleta Esinencu au răsărit, ca răsada în sere, alţi oponenţi autorizaţi, înjurînd ca la uşa cortului acest adevăr neautorizat.

Bine, bine, dar unde sunt piesele despre care vorbeşti în childuri şi noi habar nu avem de ele? –  se vor scărpina după urechi edilii teatrelor. Nimic mai simplu... Pot fi citite de către sceptici fie în diferite publicaţii (să zicem, în SEMN), fie în manuscrise, fie audiate în cadrul laboratorului Teatrului Naţional „Mihai Eminescu”, fie vizionate pe scena teatrului Satiricus sau în subsolul Academiei de Arte. Pot fi aplaudate (sau tropăite) pe scenele din România, Germania, Franţa, Italia, Spania, Japonia şi nu mai ţin minte încă unde. E puţin oare? Nu e obligatoriu ca directorii teatrelor să percheziţioneze sertarele dramaturgilor. E destul să-şi scoată din tărtăcuţă (cîtă vreme nu sunt în cunoştinţă de cauză) că piesa contemporană naţională nu este o nălucă (nu mă refer la năluca comunismului).

Piesele moderniştilor sunt sau directe, sau sfidătoare, sau nişte parabole indigeste, pe cînd noi dorim texte aluzive, în doi peri, muzicale – mă vor contrazice diriguitorii de scene. Să admitem că au şi ei dreptate. Li-i groază de ocolirea adevărului, incomod fiecărui cinovnic. Dar să nu uităm că şi pe timpuri, cînd unii dramaturgi au ocolit în mod direct adevărul incomod, alţii l-au afirmat, pe scenă, chiar dacă au făcut acest lucru recurgînd la o formulă teatrală indirectă, nerealistă. Şi ideologii totalitarismului cereau un teatru direct. Un teatru realist. Aşa cum vedeau ei acest realism. Unde mai pui că au fost şi dramaturgi implicaţi direct  în teatrul...  indirect. Şi-au huzurit bine mersi.

Teatrul-parabolă, de care sunt învinuiţi cei din noul val, nu a fost născocit pentru a păcăli cenzura. Parabola există încă din Biblie. Teatrul absurdului, teatrul suprarealist, alegoric, postmodernist au fost tot atîtea replici de supravieţuire a teatrului direct-realist. Azi, cînd politicul exercită o agresiune perpetuă asupra spiritului nostru, cînd patima puterii şi corupţiei se dezlănţuie deşănţat, pierzîndu-şi pe zi ce trece hazul balcanico-caragialesc, ar fi bine să venim la teatru ca într-un refugiu al liniştii şi reculegerii, spre a ne dărui din nou ficţiunii, poeziei, adevărului (direct şi indirect). Dramaturgii şi regizorii trebuie să înfrunte concurenţa acerbă, pentru a scrie şi a monta bine. Trebuie să înfrunte protecţionismul teatral, adică pe autorii comozi şi confortabili. Protecţionismul statal, de exemplu, nu poate aduce nimic pe scenă în afară de pagube (unde a dispărut spectacolul Teatrului de Operă, montat după piesa lui Ion Druţă cu fast şi cheltuieli enorme?). Invidia ne va menţine în permanentă umbră, dacă nu vom înţelege că forma cea mai importantă de rezistenţă a teatrului este teatrul BUN. Or, pentru a ajunge la el, trebuie să ne dăm bine seama ce înseamnă teatru RĂU. Nu e neapărat să-l facem! E destul să-l înţelegem! Şi să-l ocolim!

Luna ningău 2008 ne-a găsit în febra Festivalului Dramaturgiei Contemporane, organizat de Sandu Grecu şi ortacii săi (12 - 19 decembrie). În zilele din preajma Crăciunului, rezervate (de obicei) trepădatului prin pieţe şi robotitului prin garaje, beciuri şi cuhnii, am lăsat totul baltă şi am alergat (mulţi cu gurile căscate) să vedem ce mai scriu dramaturgii noştri, ce mai montează regizorii noştri şi cum mai joacă actorii, ai noştri şi ei. Fosta prima ediţie a Bienalei Satiricus – şi-a deschis cortina după un deceniu de la Festivalul Naţional de Teatru, ctitorit în luna mai 1998 de Valentina Tăzlăuanu şi Constantin Cheianu – un prilej de festivitate şi sărbătoare teatrală? Dacă şi nu a fost o ocazie de festivism statal (în cele opt seri locurile, rezervate funcţionarilor Ministerului Culturii şi Uniunii Teatrale au oftat de singurătate ca nişte personaje beckettiene), una de sărbătoare totuşi a fost: toate spectacolele s-au jucat cu casa închisă. Pe de altă parte, sunt convins că festivism nu şi-au dorit nici fondatorii competiţiei: ar fi fost o obrăznicie să te baţi pe burtă în condiţiile mizerabile în care îşi desfăşoară azi activitatea instituţiile teatrale (nu mă refer doar la criza financiară). Fără fast inventat – aidoma festivalurilor teatrale prezidenţiale – Bienala a reuşit, în mare parte, să fie un prilej de prospecţie lucidă a rostului şi destinului teatrului actual care, în zbaterea sa (între viaţă şi moarte) încă mai licăreşte cu realizări memorabile (cam puţintele, ce-i drept), entuziasmînd publicul care, după cum s-a văzut, umple sala de spectacole dornic să vază, să auză şi să se împărtăşească din miracolul (destul de răruţ şi dînsul) înălţării spirituale (înălţări nu chiar sus tare). Bucuria ce trebuie consemnată îndeosebi a fost afluenţa publicului tînăr, atras de diversitatea modalităţilor şi formulelor originale (unele), apărute în ultimii ani în scrisul dramaturgilor noştri.

Piere teatrul, aşa cum se afirmă adeseori în presa noastră? Sigur că – încă – nu! Dar tot atît de sigur e că va suferi şi-i vor fi afectate, în bună parte, datele reale de performanţă şi supravieţuire dacă îl vom lăsa pe linie moartă (cum l-am lăsat după festivalul din 1998). Crezul competiţiei Satiricus a fost, după cum susţineau orînduitorii ei, unul de interes intern: noi încercăm să aducem publicul de astăzi în faţa spectacolului de astăzi, montat după piesele de astăzi, jucat de actorii de astăzi. Bravos! Sfera de interes a Bienalei a delimitat ferm tot ce înseamnă piesa nouă a dramaturgilor din vechiul şi noul val. Rezon! Material dramatic scris acum sub impulsul ordonator al prezentului. Dubletul dramaturg-regizor, experimentat pe scena teatrului Satiricus, a aplicat pe marginea a opt texte posmoderniste şi păşuniste (parol, expresia nu-mi aparţine!) o practică incitantă deopotrivă pentru dramaturgi, regizori, actori, spectatori. Autorii – şi mai tineri, şi mai în etate – au avut posibilitatea să vizioneze şi să aplaudeze ce se întîmplă cu operele lor în momentul trecerii prin viziunea regizorului, prin proba rostirii actorului. Au fost martorii oculari ai modificărilor propriilor piese pe scenă: pierd sau cîştigă din credibilitate, sunt sau nu complete, au fost necesare forfecările şi omiterile sau chiar rescrierile anumitor scene? Într-un cuvînt, aspecte practice pe care autorii au fost invitaţi, colegial, să le rezolve, iar regizorii să recunoască statutul de participant cu drepturi egale ale dramaturgilor la realizarea montărilor. Contribuţia autorului la spectacol nu se termină odată cu ultima replică, scrisă la calculatorul din birou. Dramaturgul nu mai este doar un privitor pasiv, ci are acum obligaţia şi dreptul de a interveni interactiv în text conform viziunii regizorale a viitoarei reprezentaţii.

Nici pentru actori experienţa nu a fost lipsită de semnificaţie: s-au confruntat nu doar cu texte inedite, ci şi cu formule noi, interactive şi ele, presupuse de prezenţa dramaturgului pe întreg parcursul montării. Un test de toleranţă şi maleabilitate reciprocă – autorul scrie o piesă, regizorul montează altă piesă, actorii o joacă pe a treia, publicul o înţelege pe a patra. Spectacolul pe care îl scrie dramaturgul e regizat de un „regizor de cuvinte”. El se joacă în mintea dramaturgului (regizorul de cuvinte!) şi dacă ceea ce se joacă în mintea lui poate da viaţă unei alte piese, care se joacă pe scena adevărată, atunci e foarte bine. Nu pot coincide cele două spectacole: cel imaginar şi cel real. Existînd mai multe interpretări – e bine ca ele să fie diferite – există o dovadă că piesa atinge o teatralitate autentică. Un text bun e un text care lasă mari posibilităţi regizorale şi interpretative. Posibilităţi diferite şi variate.  Dacă aş fi regizor, l-aş susţine întru totul şi întru toate pe Vlad Zografi.

Stagnarea e regula de bază a societăţii noastre stataliste. Lucrurile se mişcă greu şi tot mai în jos. Aşteptata prosperitate întîrzie să se arate măcar la orizont. Din fericire, stagnării în cultură i se opune iniţiativa independentă (nu o am în vedere pe Lenuţa Burghilă cu daravera ei!). Proiectele lui Sandu Grecu găsesc şi validează un sistem alternativ de încurajare şi promovare a dramaturgiei contemporane. Audienţa, de care s-a bucurat Bienala (la dezbateri mulţi se lamentau cum că lipsesc regizorii din alte teatre: dacă teatre mai avem, de unde să luăm şi regizori şi dacă nu-s, cum pot veni la festival?), e şi un semnal pentru creatori de a sonda mai profund şi mai inspirat sensurile dramaturgiei asumate pentru o transpunere ingenioasă care să le reprezinte în expresia lor poetică, filosofică, alegorică mai mult decît propriile inerţii şi obsesii extraartistice (dacă poezia, filosofia, absurdul, posmodernismul şi-au aflat rare forme de încarnare, atunci pamflet, farsă, satiră a fost din belşug). Sandu Grecu, regizorul a şase montări din cele opt (au fost prezenţi în afiş şi regretatul Ion Popescu şi debutanta Elena Oleinic), a încercat să ne convingă că a citit pisele cu ochi atenţi, descoperindu-le gradat enigmele (unde au existat), dîndu-le înfăţişare teatrală adecvată, nu de puţine ori surprinzătoare, într-un demers limpede (uneori prea limpede!) către un profund adevăr uman. Sensurile adînci, cu adevărat răscolitoare, au cam lipsit, însă vina nu trebuie scociorîtă numai printre culisele teatrului – festivalul a fost, în primul rînd, al dramaturgilor.

Sandu Grecu nu s-a citit  pe el în autorii reprezentaţi, ci a încercat să pună în valoarei personalitatea lor. Care a fost cauza acestei avalanşe de spectacole, înviate (şi cu apă moartă!) după piesele dramaturgilor de sertar? Nu au fost prea multe? Sau au fost prea puţine? Sunt ele în interesul crescînd al teatrului – din păcate, numai unul deocamdată! – pentru breasla dramaturgilor sau sunt doar simptomele unei simple agitaţii şi forfoteli fără noimă? Ce opinii au premianţii despre trofeele lor? Juriile (au fost două) au luat decizii juste sau au existat contestări aprige?... Ar fi multe de spus. Oricum, o piesă (fie şi mai multe) nu poate mulţumi niciodată toată lumea. Nu de puţine ori auzim păreri extrem de diferite despre unul şi acelaşi text. Chiar diametral opuse: unii susţin că este excelent, alţii îl consideră primitiv. Şi unii, şi alţii posibil să aibă dreptate ( vorba lui Vlad Zografi). Citîndu-l pe Moromete, are rost să ne întrebăm: Pe ce te bazezi? Spre marea noastră bucurie, lumea teatrală nu se compune numai din antinomii, antiteze, anti-Cheianu, anti-Strîmbeanu, anti-Esinencu, anti-Crudu, anti-Negru, anti-Nechit, anti-Satiricus... (cît pe ce să-mi sară din peniţă şi anti-Dühring!). Mai există, slavă Domnului, şi nuanţe. Există şi gradaţii. Supragradaţii şi semitonuri. Şi atunci, revenind la Marin Preda, bîrîieşte nedumerit: M-am bazat pe...bază, dom’le!

Mai explicit ar fi: cineva, care crede cu tărie în ceva, în timp ce alţii nu cred cu aceeaşi tărie în acest ceva, îi suspectează pe aceşti alţii că ar crede cu tărie în altceva. Simplu ca bună ziua: dacă viaţa spectacolelor de la Satiricus va merge bine înainte, poate că se va mai anima şi viaţa textelor dramatice de sertar. În dramaturgie şi în teatru nici un exces nu e de evitat. Fugind de exces, ajung la absenţă. La dezlănţuire întru nimic. Încercînd să mă bazez pe bază, îmi dau şi eu cu părerea despre piesele şi spectacolele vizionate în decembrie trecut.

Constantin Cheianu – „Golanii revoluţiei moldave”: Nu ambiţia formală şi nici dorinţa de a fi cu orice preţ original l-au determinat pe autor să recurgă la formula adoptată, ci o conştiinţă artistică şi civică de prim rang, întemeiată pe o bogată cultură şi informaţie, pe o necesitate firească de confruntare face ca spectacolul să fie realizat pe o eficientă idee reală, vizînd o epocă conflictuală.

Nicolae Negru – „Minte-mă, minte-mă...”: Astfel, deşi prin supralicitarea caracterului de farsă la nivel de intrigă şi chiar de structură tipologică, demersul scenic se prezintă eliberat de orice constrîngere; deşi dramaturgul „se joacă” pe formă cu voluptate şi o extremă libertate interioară, spectacolul e departe de a-şi autodizolva propria materie, sensurile lui morale se afirmă pregnant, ironia funcţionează cu asprime, cu ascuţimi ce lasă urme adînci.

Irina Nechit – „Maimuţa în baie”: Cu disponibilitate creatoare strunită, autoarea se menţine constant în spiritul de profunzime al conflictului, îi revigorează problematica, iar ceea ce se aude nu e forma piesei, ci e teza ei (mai bine revii la Şarikov al lui Bulgakov decît la Piotr Pervîi al lui Druţă).

Iulian Filip – „Hai să ne jucăm!”: Teatralitatea nu e jucată pe substratul psihologic al personajelor, ci pe aspectul epic al faptelor, întîmplărilor; peripeţiile descrise de autor pot fi citite şi pe coordonatele lor realiste, şi pe cele crengiene, readucînd gradat în memorie amintirile copilăriei.

Andrei Burac – „Ispitirea lui Iuda”: Textul lui Andrei Burac constituie o veritabilă piatră de încercare pentru orice director de scenă; dramaturgul e preocupat, mai întîi de toate, de pătrunderea dincolo de aparenţe, evitînd astfel scrierea de circumstanţă.

Nicolae Esinencu – „SRL-Moldovanul”: Autorul recurge la şarjă şi farsă, se foloseşte de mijloace de expresie şocante, burleşti, stăruie, cu anumite îngroşări expresive, la replică şi situaţie epatantă, nu e nici pe departe adeptul balivernei goale, întinsă pînă la extremă; comic este acel dramaturg care face teatru în sensul curent al cuvîntului.

Dumitru Crudu – „Salvaţi America”!: Situaţii de un grotesc copios, evidenţiind ruptura tranşantă dintre realitate şi aparenţă; tema îşi asumă cu precădere tîlcuri de ordin social, datele ei sunt acelea ale unii acute satire de moravuri.

Andrei Strîmbeanu – „Dictatorul”: Semnificaţia piesei depăşeşte sensul spaţiului de joc, ea vizează în întregime şi profunzime societatea, converteşte în imagini vii sensuri ale intrigii şi, în special, ale mentalităţii personajelor; din acestă perspectivă „caleidoscopul politic” şi transformările sale apocaliptice devin mizanscene de-a dreptul antologice.

Odată ce mi-am făcut, ca un buimac, vînt şi nu mă pot opri din reţetări, voi continua:

tandemul Grecu-Cheianu a împletit cel mai bine concepţia regizorală originală de început de revoluţie moldavă cu fulguirea în valoare a autorului şi a piesei sale;

duetul Grecu-Strîmbeanu are în comun luxurianţa construcţiilor dramatice, spectacolul respectă întru totul spiritul textului, rezervîndu-i  libertatea acţiunilor în lumi paralele;

Grecu-Negru s-au străduit şi au izbutit să găsească un limbaj scenic comun, să-şi disciplineze reciproc unul coliziile dramatice, altul discursul scenic;

Grecu şi echipa sa au reuşit să se pună în slujba textului Irinei Nechit, factura incandescentă a piesei şi-a găsit un fericit corespondent în realitatea scenei prin jocul halucinant al actorilor;

completarea textului lui Dumitru Crudu prin lumini şi plasticitate a venit ca o pliere firească la cerinţele montării;

stilul Popescu-Burac e deopotrivă convenţie, formă şi suprarealitate spectacologică;

Grecu-Esinencu izbutesc o montare de maximă crispare a jocului, gesticii şi mimicii, aflate constant la limita paroxismului, în care nevroza ticăloşiei e excelent surprinsă.

De obicei, nu ne revoltăm cînd i se întîmplă unui coleg de-al nostru ceva neplăcut, ci, dimpotrivă, cînd i se întîmplă ceva plăcut. Cînd e remarcat, onorat, răsplătit. Cînd devine, nitam-nisam, fericit fără susţinerea noastră directă. Imaginîndu-mă isonar benevol al opozanţilor, fac cale întoarsă la piese şi spectacole, încercînd să le ţin hangul  nemulţumiţilor de mulţumirea altora, mîngîindu-le întrucîtva orgoliul combativ (cele scrise mai jos nu sunt opiniile mele!):

„Golanii revoluţiei moldave”: Text scris cu fantezie, dar scris de dragul rîsului, căci satirizarea mancurţiei, a unor automatisme studiate ce apropie personajele de nişte fantoşe e, de fapt, o pedalare pe caricaturizare exesivă cu soluţii răsuflate ce persiflează coordonate definitorii pentru un aşa-zis univers moral şi mental.

„Minte-mă, minte-mă...”: În viziunea dramaturgului, portretele psihologice ale eroilor rămîn neschimbate din punctul de vedere al detaliilor interioare, coordonatele spirituale sunt mereu aceleaşi, nu exprimă atributele unei realităţi, ci pe acelea ale unor măşti.

„Maimuţa în baie”: Aglomerarea de obiecte într-un spaţiu de dimensiuni reduse trimite nu la o condiţie spirituală, ci la una materială; nu generalizează, ci particularizează, nu urmează metafora spectacolului, ci reconstruirea atmosferei textului.

”Hai să ne jucăm”: Un colaj stîngaci după amintirile marelui humuleştean, sărac în soluţii scenice, puţin împlinit artistic, fără a asigura combustie şi culoare întîmplărilor copilăriei.

„Ispitirea lui Iuda”: Viziunea dramaturgului se bazează, în exclusivitate, pe un limbaj teatral care afectează din start originalitatea ideii mitologice; eroii sunt aduşi în scenă pentru a ilustra, nu pentru a convinge.

„SRL-Moldovanul”: Convertirea personajelor nu rezultă dintr-o dezlănţuire a imaginaţiei, ci dintr-o convenţionalizare abuzivă a spaţiului scenografic şi a modului grotesc de interpretare; actorii nu au posibilitatea să se subordoneze cu disciplină viziunii regizorale – ei nu exprimă drama eroilor, ci doar forma acesteia.

„Salvaţi America”: Faptele curg la suprafaţă destul de previzibil, miezul lor constituindu-l o serie de peripeţii anapoda, de răsturnări de perspectivă, menite să amuze, să stoarcă haz de necaz.

„Dictatorul”: Păţaniile destul de banale ale subiectului te lasă rece, lipseşte ambiguitatea, gradul scăzut de fantezie scenică, teza e străvezie, caligrafia discursurilor e tulbură.

Iată-mă ajuns, cu Doamne ajută, la teoria paharului pe jumătate plin, pe jumătate gol. Eu, unul, sunt adeptul doimii pline. Combaterea de dragul combaterii îmi face pecingini.

După părerile unora au fost prea multe premii. Avalanşa de plicuri i-a derutat pe mulţi: fiecare dintre cei opt dramaturgi s-a ales cu o cupă. În afară de politică, gelozie şi bogăţie nimic nu stîrneşte mai mult patimile şi controversele decît premiile unui festival de teatru. Oferă-i cuiva măcar o gramotă (indiferent pentru ce!) şi o sumedenie de amici-colegi se va mira. Altă sumedenie se va indigna. Mulţi se vor revolta. Nu faptul că i s-a dat cuiva un premiu supără. Uluieşte obrăznicia juriului care a acordat distincţia altcuiva. Nu contează cine-i acel altcineva. Contează că nu-i cel aplaudat de sumedenie.

Revenind la avalanşa de plicuri, vreau să zic că ea a fost de astă dată explicabilă, pentru că nici la un alt festival de teatru dramaturgii nu au fost premiaţi. Erau doar aplaudaţi, tipăriţi pe umeri sau criticaţi de mama focului. Aspectul negativ al excesului de trofee va trece cu timpul. Tot ce-i posibil ca acest timp să vină la ediţia a doua a Bienalei. Valoarea dramaturgiei a fost Festivalul Dramaturgiei. Cînd a luat Premiul Mare Constantin Cheianu, nimeni nu a contestat în public decernarea. Pur şi simplu cineva a lăcrimat în batistă, deplîngînd faptul că nu a fost remarcat cu acest trofeu Andrei Strîmbeanu. Pare-se că şi cei care au susţinut „Golanii...”, şi cei care au aplaudat „Dictatorul” aveau perfectă dreptate. Şi dacă premiul s-ar fi decernat invers, situaţia s-ar fi răsucit şi ea: cel deplîns ar fi fost Cheianu şi nu Strîmbeanu (după mine nu ar fi fost o lesmagestate dacă acest trofeu îi revenea lui Esinencu – piesa lui se joacă, cu succes, de zece stagiuni!). Încă e foarte bine că la recepţia de închidere a Festivalului nu s-a aclamat, cu pocalele pline, Jos DICTATORUL!, Jos GOLANII!, Jos...!  S-a strigat, în unison, doar SUS! Toţi cei care trebuiau să ia premii le-au luat, echilibrul s-a restabilit (în tot cazul în foaierul teatrului) şi Bienala se îndreaptă cu paşi viguroşi spre o nouă ediţie. Spre o nouă rundă de premii. Spre noi contestaţii şi lamentaţii. Cortina a căzut. Miracolul s-a volatilizat. Noi ne întrebăm, nedumeriţi sau fericiţi, cu titlul unui excelent spectacol al lui Andrei Şerban: Cine are nevoie de teatru?