Cîndva fiecare teatru din Moscova îşi avea spectatorul său. Cel mai exigent şi mai nemilos era publicul de la Malîi Teatr (Teatrul Mic). La primele reprezentaţii veneau mereu unii şi aceiaşi, pretenţioşi şi autentici, iubitori de artă. Oameni care văzuseră tot ce este mai bun în alte ţări, ei erau în stare să plătească precupeţilor sume considerabile ori, prin relaţii, să procure bilete direct de la casa teatrului.

Pe atunci, recenzenţii erau severi şi plini de importanţă. Ei îşi ocupau fotoliile de pe rîndul doi pînă pe rîndul patru – fiecare ziar îşi avea locul rezervat.

Ţanţoşi şi solemni intrau aceştia în sală în momentul în care spectatorii îşi ocupaseră deja scaunele.

Parcă-l văd şi acum pe suplul şi sclivisitul N.P. Kiseev, colaboratorul de la “Novosti”, sprijinit de barieră şi examinînd sala cu binoclul, iar alături, pe nedespărţitul de el, A.D. Kurepin, foiletonistul de la „Novoe vremea”.

Iată, pornindu-se să-şi ocupe locul, un omulean cu baston. Este S.V. Fliorov, cel mai serios recenzent, cel care scrie în „Moskovskie vedomosti”, semnînd cu pseudonimul S. Vasiliev; actorii erau atenţi la toate sugestiile lui.

Iute, dar aproape pe dibuite şi oarecum pieziş, trece în fugă, însoţit de plasator, căruntul S.A. Iuriev şi se aşază alături de tot atît de căruntul M.N. Remezov, ambii de la „Russkaia mîsli”. Tot aici stau şi A.P. Lukin de la „Russkie vedomosti”, Vl. I. Nemirovici-Dancenko de la „Russkii kurier” şi N.O. Rakşanin de la „Moskovskii listok”.

Aceştia erau criticii notorii, „curtea cu juraţi”, spaima artiştilor, întotdeauna aceiaşi, nelipsiţi la spectacolele de premieră ale tuturor teatrelor.

La primele reprezentaţii de la Malîi Teatr, pe lîngă teatrofilii veritabili, venea şi faimoasa negustorime moscovită; în loje şi benoare, familiile lor se scăldau în luciul diamantelor. E un public cu băgare de seamă, cu o prudenţă tipic negustorească: nu cumva să aplaude în momentul nepotrivit. Pentru actori şi autori, e un public inconvenabil.

La Bolşoi Teatr (Teatrul Mare), la spectacolele jucate în premieră, parterul era ocupat de moşierii care mai ţineau minte vremurile iobăgiei, nostalgicii acelor timpuri, bombănind ursuz la tot ce e nou şi nemulţumiţi de toate.

Etajele de sus erau, în schimb, zgomotoase şi pline de veselie. Acolo erau adevăraţii amatori de operă, cîntăreţi rataţi, studenţi, elevi ai diferitelor şcoli muzical-vocale, care tocmai începuseră să apară în Moscova, pătrunzînd în teatru cu bilete de favoare ori sub protecţia plasatorilor.

„... şi vuind şi ţipînd, dar – nu-i face vreun rău, că-i copil, că-i umil şi că-i lefter mereu...”

Sus de tot, un public „de adunătură”. Balconul superior costă cinci ruble şi vreo duzină de băieţi de prăvălie şi funcţionari de birou îl umpleau cu cîte „juma’ de rublă de căciulă”, ticsiţi ca un perete în spatele damelor, care şedeau ronţăind mere şi sugînd dropsuri.

Ce-i cu actorii ăştia, cîntă în loc să vorbească, nu se înţeleg cuvintele! – se plîngeau ocupanţii acestor balcoane.

Numai cîntec, fără cuvinte!

Benoarul şi balconul întîi erau ocupate de negustorime: personajele lui Ostrovski.

La premierele Teatrului lui Korş veneau înaintaşi ai vieţii publice: scriitori, actori, precum şi admiratori ai scriitorilor şi ai actorilor; sportivi, sosiţi din provincie pentru curse, negusotrimea medie şi doamnele acestora – toţi doritori de a rîde în voie ori de a scăpa o lacrimă în vreo melodramă: publicul cel mai bun pentru actor şi autor. Una şi una: aplauze, pînă la tropăit de picioare, aclamaţii, chemări la „bis”.

Fie că joacă vreun dans fistichiu Gradov-Sokolov, fie că îşi  dă ochii peste cap languroasa Rîbcinskaia, fie că  răcneşte  Solovţov, ori că bate, cu pumnii în piept, ca într-o tobă, Roşcin-Insarov –  reacţiile sunt din toată inima, cu zgomote şi pocnete.

În antract, copiii de negustori repetă, în faţa oglinzii, gesturile graţiosuliu Petipa.

Fiodor Adamovici Korş, în persoană, plonjează în mijlocul mulţimii, zîmbeşte şi se bucură de reţeta completă a serii.

Preotul de la biserica din vecinătatea teatrului i s-a plîns odată lui Korş că lumea nu prea vine la biserică.

— Repertoriul s-a cam învechit, i-a replicat Korş. Eu am cîte ceva nou în fiecare zi de vineri, şi sala-i plină mereu.

E vesel Korş, e bine dispus publicul, debutanţii sunt pur şi simplu fericiţi: oricum ai juca, seara se va sfîrşi, neapărat, cu un triumf!

În teatrul lui Rodon se dau operete. Cu publicul lor. Uzat, uşor ramolit: vechi tipi depravaţi, urmărind torsurile goale şi examinînd cu binoclul dacă n-a crăpat cumva tricoul vreunei artiste. Un public educat pe spectacole de varieteu, cabaret şi mascarade teatrale.

Erau încă două teatre, „Nemcinovka” şi „Secretariovka”, cu trupe de amatori. Mulţi dintre actorii buni au ieşit din aceste cercuri. Teatrele se dădeau în chirie pentru spectacole, iar fiecare cerc îşi avea publicul său.

Un prieten de-al meu, reporter, intrînd în sală, ghicea cu ochii închişi, după miros, care trupă joacă azi: a vînzătorilor de peşte, a măcelarilor, a vînzătorilor de legume, sau a celor de la „Ohotnîi read”. Cum era negustorul care aranja spectacolul, aşa era şi publicul: spiritul său, dar şi mirosul său, ca cel al lui Petruşka lui Gogol. Îndeosebi, vînzătorii de peşte.

Îmi amintesc şi acest caz foarte nostim. Printre actori era şi cunoscutul meşter de sicrie Kotov. Nu juca deloc rău. Montase „Nunta lui Krecinski” şi îl juca chiar el pe Krecinski, Sala se dezlănţuise total, aplaudînd după primul act: după fiecare reprezentaţie, Kotov făcea chef pentru tot publicul – toţi erau „de-ai casei”.

În actul doi, dă năvală în scenă, răsuflînd din greu, îmbrăcat în şubă, vînzătorul său şi-i şopteşte ceva la ureche.

— Ei şi? Acuş vin. Pleacă de-aici.

— Trebuie să vă grăbiţi, îl vor lua alţii.

„Krecinski” îşi smulge mai întîi un favorit, apoi pe-al doilea şi se repede, fără să spună un cuvînt, în culise.

Se dovedi că murise unul din bogătaşii Hludov şi Kotov fugi să prindă comanda pentru sicriu. „Publicul” nu s-a supărat: afacerea, mai întîi de toate! Şi a rămas... să danseze!

Dar cele mai deocheate scene le puteai vedea la Teatrul „Skomoroh”, creatura lui M.V. Lentovski. Teatrul acesta se chema „popular”, fusese fondat pe banii negustorimii moscovite. Sigur că popular, în sensul adevărat al cuvîntului, el n-a fost niciodată.

Costul pentru intrare era prea mare, deşi erau acolo şi bilete de la cinci copeici în sus, dar, mai ales, numărul prea mare al precupeţilor l-au făcut inaccesibil nu numai poprului, dar şi publicului clasei de mijloc.

Teatrul nu avea un repertoriu deosebit, dar trupa era minunată şi publicul dădea năvală.

De altfel, era foarte divers publicul de la „Skomoroh”: sumane, caftane, anteriuri, cojoace, pelerine, rochii decoltate (de mătase, de lînă, de cit) şi sarafane…

În foaier, în bufet, stătea un miros de fum de la tot felul de tutun, pînă la mahorcă, inclusiv. În sala de spectacole, stătea un miros de scurte îmblănite şi cizme unse cu vacsă.

În locurile de „cupoane”, în lojele de sus, stau două modiste simpatice.

— Vai, ce încîntător e Lentovski, exclamă una.

— Mai lasă-mă-n pace cu ăsta, m-ai plictisit. De dimineaţă numai Lentovski şi iar Lentovski! Hai mai bine să numărăm pleşurile!

— Hai. Unu, doi, trei!

— Îngăduiţi-mi, Sofia Terentievna, să vă servesc, din toată inima, această portocală, îi propune un furier, scoţînd din buzunar două portocale.

— Ei, de ce eşti aşa, Tihon Sidorovici! Mereu mă faci să-mi pierd gîndul.

— Dar ce ocupaţie binevoiţi să aveţi acum?

— Ah, lăsaţi-mă! Dou’ş doi, dou’ş trei..., degetul Soniei fixă capul cel mai pleşuv, se pare, al negustorului care stătea chiar în faţă.

— Aceste zeflemele-s, mai bine lăsaţi-le-s, nu arătaţi cu degetul spre cei mai în vîrstă-s, căutaţi-vă pleşul propriu şi distraţi-vă. Iar în privinţa cheliilor străine v-aş ruga să nu vă daţi cu părerea.

— Daţi-mi voie, intră în vorbă, autoritar, furierul, îndreptîndu-şi percica „à la capoul”, astea nu se referă la chelia dvs., e o simplă profanaţie, întru petrecerea plăcută a timpului.

— Pe dumneata, nimeni nu te-ntreabă, nu m-am adresat dumitale. Rabdă puţin şi se vor lega şi de „à la capoul”-ul tău. Am un băiat de prăvălie, tot îşi scărpina percica la modă. Vine la frizer şi-i zice: tunde-mă în aşa fel, ca faţă de stăpîn să fie ruseşte, iar în lipsa stăpînului să iasă à la capoul.

— Şaptezeci şi doi, şaptezeci şi trei, şaptezeci şi patru, şaptezeci şi cinci...

— Sofia Terentievna, dacă îngăduiţi, ştiţi cîntecul despre pleşuvi?

— Şaptezeci şi nouă... optzeci...  Cîntece pleşuve nu ştim. De altminteri, cîntaţi-l.

— Poftim:

Pleşul la alt pleş s-a dus,

Pleşul, pleşului, i-a spus:

Sunt pleş, eşti pleş

Dacă picuri pe pleş,

Este trist: îl opăreşti

Ce-ai să-i faci, ce-ai să-i spui?

— Nu m-am aşteptat la asemenea prostii din partea dumitale, Tihon Sidorovici, zău nu m-am aşteptat.

— Ce poţi lua de la un prost? – interveni negustorul chel.

— Ba de la prost aud.

— Ba chiar iese că tu însuţi eşti un prost.

— Şi-adică, ce drept ai dumneata să-njuri de-a binelea?

— Pe prost să-l baţi şi încă să-i interzici să plîngă!

— Optzeci şi unu, optzeci şi doi... optzeci şi trei...

— Ţărănoi nătîng!

— Ciocoi de pe Hitrov! Pungaş!

— Eu sunt un pungaş?

— Dumneata, desigur.

— Eu? Pungaş?

— Coţcar.

— Coţcar? Domnule comisar, domnule comisar... Vă rog(-s)!

Comisarul de circumscripţie îi ameninţă, de la intrare. Cortina se ridică. Strigăte în sală:

— Linişte! Linişte!

Se aude, în şoaptă:

— Optzeci şi nouă, nouăzeci, nouăzeci şi unu...

Tălmăcire de Dumitru Baciu

Nota traducătorului: Numele unor actori şi critici de teatru pomeniţi în acest text au făcut epocă în lumea teatrală a Moscovei la sfîrşitul sec. al XIX-lea. Astfel, cronicile de teatru ale lui S.V. Fliorov au constituit o adevărată istorie a teatrului rus; Vl. I. Nemirovici-Dancenko, critic de teatru, dramaturg, regizor, a fost (în 1901), alături de K.S. Stanislavski, fondator al Teatrului de Artă din Moscova (MHT); teatrul lui F. A. Korş a educat mulţi actori care au activat ulterior la MHT ş.a.m.d.

Vladimir Alekseevici Ghilyarovskiy (Гиляровский) (1855-1939). Scriitor şi jurnalist rus, autorul volumului Москва и москвичи (Moscova şi moscoviţii). Spre sfîrşitul vieţii, a început să scrie o carte, îmbinînd memorialistica și istoria romanţată, Oamenii teatrului, pe care n-a reuşit s-o ducă la capăt. Publicul teatral este un text din acest proiect neîncheiat. Recent, editura ЕКСМО a publicat textele despre teatru ale autorului, renunţînd însă la titlul iniţial (Люди театра) al ciclului de povestiri şi articole, intitulîndu-l Театральная публика.