Părăsi tîrziu cetatea streină. Tre-cuseră mai mulţi ani de cînd lua-se hotărîrea de a-şi face drum spre casă. Aştepta, în adîncul fiinţei, un semn anume, fără a fi conştient de această aşteptare, apoi crezu o vreme că-i scăpase acel semn, că moştenirea nu fu decît o himeră, că Roma şi fratele nu fură şi ele decît nişte năluciri chemate să slăbească tăria unei fiinţe care nu se putea gîndi să moară în aşternut;

dacă mergea pînă la capăt, se gîndi, în ceea ce-şi propuse mai mult de douăzeci de ani în urmă, cînd se înrolase în armată, pradă unui imbold neaşteptat şi invincibil, s-ar fi împlinit poate şi un rost, oricît de frust, ar fi dat de-un capăt oarecare – fapt ce-i stîrnea zîmbetul – pentru că unul ca el nu credea în ca-pete, nu pentru că n-ar fi existat, ci pentru că omul îndeobşte – simţea în adîncurile vîscoase ale fiinţei – nu merita să dea de vreun capăt anume, în cel mai bun caz, atunci cînd părăsea lumea, să fi părăsit şi orice ţinea de faptul amin-tirii, de orice-l putea chema înapoi ori aprinde o asemenea dorinţă, nu credea că ar fi vrut mai apoi, anume apoi, să-şi fi amintit de ceva în speţă, despre Si-ria, Parţia, Capadocia – prin munţii că-reia treceau acum, intrînd cu caravana în Galatia; drumul nu-l alese el, şi chiar dacă îl ducea tot mai departe de ţintă, n-avea cum să n-ajungă la Roma, oa-menii cu care se-nsoţea – le ştia năra-vul – aveau ca nimeni alţii grijă de paza bunurilor şi a propriilor vieţi, se puteau înţelege rapid cu oricine, se dădeau umili şi necăjiţi, numai pentru a scăpa de primejdii, raţiunea lor era una superioară socotelii de moment, nu uitau nimic şi pe nimeni şi dintr-o sută – o sută ucişi – s-ar mai fi izvodit unul care ar fi ajuns la destinaţie – pentru că treburile lor le puteau rezolva doar ei.

Ăştia din caravană se deosebeau întrucîtva de alţi tîrgoveţi ori dregători de-o spiţă cu dînşii; apăreau mai tăcuţi, nu se-ntindeau la mese, nu sfruntau niciodată din priviri, îşi spuneau încet, într-un glas, rugăciunea şi împărţeau pîinea cu toţi cei de-alături, Sixtus nu înţelese acest obicei al lor, cu atît mai sigur fu de greutatea comerţului lor şi de precauţia lor, indiferent de ce-ar fi dus în desagi: cuişoare, şofran, purpură ori ulei de cedru.

El, însă… De quadrigi sparte, de munţi de cadavre, de pădurea de lo-nhe* cu vîrful scorţos şi brun de sînge, de cohorte de furi şi răzvrătiţi bătute în cuie – de asta să-şi fi amintit atunci cînd ar fi părăsit definitiv lumea?! de cele cîteva femei doar?! – cine-ar fi crezut – cu care avuse treabă la viaţa lui, de cîţiva prieteni, de fapt, de unul singur, aşa e, Marcellus, cu sclipiri clare, reci pe fundul ochilor albaştri, de-un farmec bărbătesc răpitor, de-o virilitate rotunjită, leneşă de atîta pri-sos, cel mai bun prieten – pentru că scăpase ca prin minune din atîtea în-curcături, pentru că era şi nu era alături, nu încurca, nu sîcîia, se lăsa el căutat uneori de Sixtus, pentru a sta acesta  să-l asculte, cu gîndul departe, în ce priveşte femeile…, Sixtus nu pricepea cum te poţi lăsa orbit de patimă, cum poţi pierde cumpătul de dragul unei făpturi viclene, fără de saţ, făpturi care nu-ţi va ierta niciodată belşugul forţei din tine, a forţei care nu se lasă tîrîtă de porniri vulgare, dar te-mbie mereu la ospăţul vrăjit al războiului…, nu, nu, un lucru trăit pe deplin azi nu are voie să te tulbure atunci cînd nu vei mai fi…

În ciuda aerului paşnic al neguţătorilor, unii dintre ei călătoreau cu fami-lia întreagă, şi al gărzii siriene năimite pentru această călătorie, care n-avea pentru ce să-i ceară socoteală, uriaşul roman se aştepta a fi oricînd lovit, mai degrabă în somn, de-aceea, deschidea toropit pleoapele în noapte, adormind tot atunci, împăcat că, oarecum, ve-ghease; într-o seară dădu a lehamite din mînă ca răspuns acestor temeri – mai fură şi alţi sutaşi în cetate, poate nu atît de înalţi, dar mai răi – cu siguranţă.

Se ştiau înde ei totuşi. Nu le putuse scăpa din vedere un ins atît de mare ca acesta, tăcut, încruntat, iar el dacă se îngrijora de ceva, apoi pentru cetatea veşnică, unde-şi urma calea, şi nu pentru aceea toridă, secetoasă, lăsată mult în spate, unde-şi făcuse exemplar datoria şi în care, iată-că, nu se alese cu vreo rană.

În acea noapte îi auzi şuşotindu-se lîngă foc, îi văzu invocînd cu ardoare un nume împletit din silabe adînci, pu-terea rostirii aducea cu foşnetul lin, apăsat a sute de aripi nevăzute, se po-meni rostind şi el prima parte a nu-melui, încercă să adoarmă şi aţipi într-adevăr, cu o parte a minţii prinsă oarecum în sporovăiala tihnită de la foc, unde cel mai bătrîn dintre ei le spunea istoria unui proroc, disperat că a rămas el singur pe lume, că n-ar mai fi şi alţii ca el.

Cunoştea bine ebraica, deşi n-o vorbise vreodată; nimeni din cei din jur, nici aici, nici acolo, în cetate, n-ar fi presupus că pricepe noima vorbirii, oricît de pripite, aşa nepătruns, înnorat la chip cum apărea.

Se gîndea la tînguirile prorocului, Ilie îi ziceau ei, am rămas singur, spu-nea Ilie, prorocul lor, al Dumnezeului lor, şi auzi tot atunci un glas vestindu-i din ceruri că nu e singur, că mai sînt 7000 de bărbaţi care nu s-au închinat lui Baal, cîtă mîndrie…, se gîndi le-gionarul, bolborosind ceva prin somn, o parte a minţii sale dormea cu-adevărat, să te crezi a fi cel mai tare, drept şi tare…, şi unic…

El, legionarul, se ştia a fi cel mai tare; un simţ al său înnăscut însă nu-l lăsă să susţină asta cu voce tare ori să-şi dea în vileag forţa cu te miri ce ocazie, în văzul celor mulţi mai cu seamă; n-o făcuse, nu dintr-o sensibilitate a sa exagerată, care, de fapt, nu exista, ci dintr-un şmecher, subţire sentiment al precauţiei, pentru a nu stîrni o instanţă anume, cuiva – chiar dacă asta semăna a născocire curată – cu siguranţă i s-ar fi aplecat de asemenea jo-curi – circul era pentru muribunzi ori, cel puţin, pentru puterea ce sta să moa-ră -, iar el de ce să fi chemat în arenă pe unul mai puternic – unul de-acesta exista neîndoielnic pe undeva –, o posibilă încăierare între ei, simţea le-gionarul, n-ar fi adus victoria celui mai tare în braţe, ci aceluia care n-a prins a se semeţi cu asta; e o nenorocire, mai gîndi, a da nas în nas doi coloşi, nu e pentru văzul celor mulţi o privelişte atît de scurtă, crîncenă şi tristă, nici nu ştiu de ce gîndeşte astfel în acele clipe; auzi ceva prin vis de o grotă tainică, unde se întîlniră o vreme oamenii acum şezînd în jurul focului, loc îndrăgit pînă atunci de nişte haimanale, cărora le pierise ur-ma, despre, să nu-ţi vină a crede, doi romani morţi, îmbrăţişaţi la gura grotei, Grota Cupei, aşa, se pare, spuseră, de-spre cana cu vin rămasă neatinsă pe o piatră teşită.

Tresări, se ridică într-un cot. Nu pentru istoria cu grota, ori cea cu prorocul lor, care se tînguise că n-ar mai fi rămas vreunul ca el, îi păru că vede cu ochii lor pe cei doi romani omorîţi acolo şi nu putu să nu se amărască parcă de ceea ce vede, pe unul din ei parcă-l cunoscuse şi-l iubise…, mai au-zi însă ceva din acea parte, mai puţin dinspre peştera pomenită, o chemare, o chemare surdă, un zumzăit şters, tre-cînd într-un vuiet gros – era chemarea războiului, chemarea luptei finale, de care nu vru să scape vreodată şi pe care o auzi doar el.

Îşi aminti, tot atunci, şi nu zadarnic, de trecerea lor printr-un defileu din Capadocia cusut cu arbori stufoşi, în-alţi, unde zăriră degrabă un morman sinistru. Rămăşiţele unei alte caravane. Rase de pe faţa pămîntului de-o furtună cumplită. Toţi, şi oameni, şi cai, făcuţi rumeguş, hăcuiţi nemilos, cu osîrdie şi sete, ca o turmă oarbă, leşinată de spai-mă, deşi fură mai bine înarmaţi ca ăştia care-i priviră încremeniţi.

De cu seară, cînd ieşiră cu toţii din stratul des, albicios al ploii de munte pe o poiană imensă, îşi schimbă tunica cu ceea ce-i nimerise la întîmplare cînd îşi afundă braţul în unul din sacii săi. Mîn-ca singur, iar cînd se apropia de focul pazei, ori cel al iudeilor, oamenii îi fă-ceau mult loc, cît pentru trei, îmbulzindu-se, pe cînd el nu zăbovea decît o clipă, iar în acea seară, înainte de a se trezi la miezul nopţii şi a nu mai în-chide ochii pînă în zori, băuse puţin vin cu grupul de tîrgoveţi care sărbătoreau ceva în surdină. O parte a lor, pricepu, urma s-o apuce spre Grecia, nu stărui cu gîndurile asupra sensului tainic al acestei caravane, – unii poate cu-adevărat erau negustori, poate chiar toţi, cîţiva, totuşi, aveau o altfel de ţinută decît cea a tagmei precupeţilor, se îm-pletea în ei într-un mod ciudat şi aerul spăsit şi răbdarea, şi un curaj răsădit adînc în suflet, atît de adînc, încît nu-l percepeau nici ei parcă, dimineaţa fe-meile lor zîmbeau către un cineva care se numea Sixtus şi care nu înţelegea cum e să te bucuri de ceva dis-de-di-mineaţă, cînd toate zilele erau ca una şi totul începea mai spre miezul zilei, cînd intrau în stăpînire grijile şi poftele, – nu stărui, de-altminteri, ar fi trebuit să-i ţină departe de dînsul ori să-i îm-prăştie ca pe nişte potîrnichi. Oricum, n-avu mare treabă cu ei. Nu şi în aceas-tă noapte.

Nu degeaba văzu ca-ntr-o sclipire scurtă valea pietroasă şi caravana rîş-niţată de-o forţă nebună.

Într-un sfîrşit, cei de la foc adormi-ră, deşi degrabă urma a se face de zi. Sixtus dibui îngrijorat spada de-alături, o trase mai aproape. Se ridică încet, mer-se spre marginea taberei. Deodată, fu străfulgerat de-o părere dureros de clară, nici părere nu era, ci adevăr get-beget, rămase locului, mare şi neclintit, cu spa-da în mînă, desculţ, îmbrăcat într-o că-maşă – fapt ce-l percepu doar acum – strîmtă, abia ajungîndu-i la buric, nu mai izbutea să trezească pe nimeni, adică asta n-ar mai fi ajutat la nimic.

Zări în faţă, la cîteva sute de paşi, în pîcla violacee, o duzină de umbre mari, colţuroase. În spate, fornăi un cal. Dar şi acolo unde se adunară laolaltă um-brele fornăi unul. În lucirea sleită şi moale a lunii, scînteiară tăişurile cum-plite ale topoarelor, lama spadelor lun-gi, zbucni şi se stinse focul roşiatic-bălai din bărbile mogîldeţelor; galii, şopti încet Sixtus, erau pe pămînturile unde hălăduiau aceste cete lacome şi crude, luptători dezlănţuiţi şi neînduplecaţi, constatase aproape calm, împăcat acest lucru încă şi pentru faptul că nu era nici o scăpare – ăştia curăţau pe toţi meticulos, cu sînge rece, fără a că-dea pradă îndurării, la ei asta ar fi fost o ruşine pe măsura fricii –, Sixtus se întoarse încet spre cei care dormeau, dar nu mai dormea nimeni. Toţi se ui-tau cu privirile răcite de groază la silueta albă, gigantică a romanului, tăceau fără a înţelege ce se întîmplă şi atunci Sixtus îşi duse degetul la buze – mişcare de care nu se ştiu capabil vreodată.

Unul din streini apărea şi el mare ca un munte. Avea părul deschis, abătut peste gură tocmai, păru că rînji. De-odată, acei care fură la un pas de a se scăpa în poiană se opriră. Unul spuse ceva gros, pe-o limbă ciugulită. Răsu-nară şoapte îndesate. Rîseră. Ezitau de parcă rătăciseră drumul. Mai fornăi un cal din spate. Arătările înţepeniră. Unul făcu semn să se mişte în faţă, să nu mai pregete. Altul îi spuse ceva. Fornăi un cal şi acolo, la ei. Namila ridică toporul şi-l slobozi cu putere drept spre Sixtus. Acela nu se clinti, pentru că roata tăişului care sclipi în văzduh se lăţi mai mare ca una de car şi-l ajungea oriun-de. Lama grea atinse vîrful cămăşii, dar n-o sfîşie – venise exact pe locul unde fusese odată ruptă, se-nfipse apoi, nu… se prăbuşi cu pleoscăit înfundat. Roma-nul crezu că se-nfipse cu toată puterea în pîntecul unui cal. Greşea. Vru să facă un pas, dar se temu să calce pe iarba plecată de-o rouă neaşteptat de grea. Galii se retraseră în umbra pădurii. Six-tus rămase aşa, înţepenit, fără grai, pînă se dumeri că mijise de zori de-a binelea. În lumina curată a dimineţii, oame-nii rămaseră cu ochii asupra namilei de roman. Stătea drept, într-o cămaşă albă ca fulgerul, pe care încet-încet înfloriră pete mari ruginii de sînge. Era un sînge strein şi vechi. Ceru cuiva apă şi o fată tînără îi aduse burduful plin pe un sfert.

Se uitau la el, aşteptîndu-l să-şi po-tolească setea; el, cu fruntea încreţită, căuta zadarnic să priceapă, atunci cînd o privi pe fată lung, încurcat în ochi, ce-o fi fost cu noaptea asta; nici ea, nici alţii, nici el în primul rînd, care stătu în vîrtejul lucirii jilave din jur, n-aveau să afle că galii văzură în faţă un lac de munte, iar uriaşul roşcat nu aruncase toporul decît în imaginea sa proprie, oglindită ciudat şi pur în apele veşnice, adînci.

* * *

Un fior cald urcă de la glezne şi se răspîndi în tot trupul; se uită la creştetul ei plecat, la braţele albe, împlinite, ca-re-i frămîntau cu grijă deştele de la pi-cioare, muşchii, alunecau lin pe ge-nunchi, coborau iarăşi apăsat, dînsa nu se grăbea, pesemne, să termine spălatul picioarelor, aruncîndu-i în răstimpuri priviri aburite, iscoditoare; se pomeni cotropit de-o lene subţire, voluptuoasă, o smulse de subsuori în sus, o sărută scurt, o strînse gata s-o sugrume, ameţi, rîse de plăcere, o trînti la podea, unde o adulmecă flămînd, muşcînd-o mărunt şi tare de fese, de burtă, de ceafă, de tot ce-i căzu la îndemînă, înnebuni de buzele ei întredeschise, pe care-nflorea suflarea plăpîndă şi caldă, ca o zbatere de fluture roşiatic, şi fruntea i se des-prinse şi se-afundă tot mai mult într-un nor puhav şi alb, şi înmiresmat, şi suspinele ei dulci, lungi, măsurate traseră un văl ameţitor deasupra zilei, e setea care nu se va potoli vreodată, gîndi Şe-ba, rîse tare, mişcîndu-se cînd moleşit, cînd năprasnic, rîse, pentru că simţea cum această femeie intră în stăpînirea fiinţei sale ascunse, prostuţă parcă şi verde încă, sperioasă şi căscată pînă nu demult, nu acum, nici mîine poate, dar trebuia să-şi dea socoteala de ceea ce avea pentru ea.

Stînd culcat, îi spuse să nu se-m-brace, atunci cînd ea se ridică să aducă tava cu struguri şi turte dulci, uitîndu-se la şoldurile grele, arămii ale fetei, lui nu-i plăcea să-i zică femeie, cum se apleacă încet, punîndu-l pe jăratic, cum stă aşa, dezdoindu-se alene din şale, lăsînd să mai stăruie în faţa ochilor ve-derea dulce-nţepătoare a capătului roz de peşteră cuprins de pîlpîiri aurii; nu-i faci nimic, se gîndi, iar lumea toată o ai la picioare, eşti, şi nu e cu putinţă să calci peste vraja asta zdrobitoare; se mai gîndi că nu sînt lucruri cu putinţă a fi tăinuite de ele, înţelegeri, uneltiri, slăbiciuni, chiar zăvorîte sub multe la-căte ori lăsate cu gură de moarte cuiva, abia gîndite poate; au legile nemărturi-site ale tagmei lor, unde ce-i ascuns iese repede la iveală, fiindcă au ele ce au cu tine, dar se războiesc nu cu tine, ci cu taina ta, cu orice taină, şi asta nu-ţi iartă, iar atunci cînd te iartă des-cosînd-o, nu te mai vor, de ciudă şi de dorul feţelor ascunse ale lumii mor, şi acum, dînsa toarse lin, cu voce joasă, urcată din adîncul pieptului, despre ceea ce parcă-l privise întru cîtva şi pe el, Şeba, nimic cu putinţă de-a feri de flerul lor neînvins, în afara propriei lor fiinţe bîntuite de pofte schimbătoare, răzbunîndu-şi desăvîrşirea faţă de cei, mai cu seamă, care se lasă-nrobiţi de ea ori, cel puţin, le-o iartă.

Dacă simţeam că-mi vorbeşte de el cu un dram de curiozitate măcar, aş fi tras-o de păr apropiindu-i faţa de a mea, aş fi făcut-o să ţipe, poate asta şi căutam la ea uneori, ei însă îi făceau silă inşi ca acela, ei ţineau de lumea în-tunecată a hazardului, ei erau betejiţi în adîncul lor, ei stîrneau nelinişte, el răs-pîndea un miros ciudat, rosti Abigail.

- Aşa îmi şoptise cineva, un miros de fiară, greoi, mirosul unei forţe nevă-zătoare şi brute. Mirosul coclaurilor, un miros apăsat ce subjugă.

Şeba se uita în ochii femeii, traşi de-un abur lucios, la sînii ei zvelţi, incisivi, cu gurguii săltaţi, la burta netedă, odihnitoare, ca un animal domestic pi-cat din alt tărîm, cu uşurinţă îmblînzit, ţinînd însă de o altă rînduială parcă, acest pîntece lin, ogor sfios şi gingaş, tăindu-ţi suflarea şi mustrîndu-te prin sfiiciunea curată a începuturilor, fu străbătut de-o închipuire, surîse, şi în acea dezvelire a dinţilor – o sclipire albă, ascuţită, se-ncruntă, strîngîndu-i tare glezna, o ţinu aşa, pentru a amîna puţin înţelegerea faptului că vorbele care încap între el şi ea ţin de lumi ce pier şi atrag tristeţea, că orice-ar spune o asemenea fiinţă ar fi sub ea, ar suna ca o scuză ori ca povestea unei vieţi născocite, că ceea ce urma ea a-i mărturisi mai departe îi va uşura negreşit sarcina şi-l va ajuta cît mai grabnic să pună ordine în lucrurile pe faţă, dar mai mult în cele ascunse, ale vieţii sale, nu se grăbi, ca niciodată, să afle ceva de-osebit de însemnat, nici, cu atît mai mult, care era sorgintea acelei veşti.

- Pe el îl cauţi, zi?!

Şeba rîse.

- Eu ştiu unde trage nopţile, ştiu, ştiu că este acela, şopti Abigail, lovind încet cu pumnul în umărul bărbatului.

- Eu începusem să-l dau uitării, cine însă nu mă lăsa să-l uit?! spuse Şeba către cel de sub zid. Asta el mă caută, el s-a împătimit de cei dormind strîns în zori, şopti femeii la ureche.

Fata aduse din odaia alăturată oala cu jăratic.

- Ţi-i frig, mieluşico? Ori crezi c-au început să-mi îngheţe picioarele? spuse Şeba.

- Să ţină laolaltă căldura Dumitale, Abigail se ghemui la subsuoara bărba-tului, se face seară şi tu nu vei mai sta.

- Ştii că…

Abigail dădu din cap că nu, nu ştia, dar aşa a fost mereu.

- Mi-au spus că e sclav. Un sclav fugar. Mai rămînea un an pînă urma a fi slobozit; tată-său făcuse datorii şi, neputînd să le plătească, a mers în robie cu întreaga familie, de altfel, tată-său murise la puţină vreme după aceea. În anul sabatic cei rămaşi trebuiau să sca-pe de robie, iar el n-a stat să aştepte.

Şeba înţelese despre care el e vorba.

- Încă puţin… şi scăpa după atîţia ani. I-a tăiat stăpînului vîna de la o gleznă. De la una.

Îi putea tăia şi gîtul, nu?! se gîndi Şeba.

Din toate cîte le şopti, le gînguri, gîndindu-se la altceva, în fapt, femeia vorbind pentru el şi nu pentru sine, Şeba desprinse un lucru: afla, în sfîrşit, unde-l putea găsi; la o prostituată bătrînă, la una veştezită, căreia acest pui de şarpe îi nutrea sentimente ciudate. O iubea, o iubea, ca să vezi, co-pleşind-o cu cadouri care mai de care, îi punea, Doamne, la picioare brăţări şi mătase, mirodenii şi-arginţi. Ştiu bine ce-i punea la picioare, el însuşi habar n-avea, pesemne, ce dăruia, aşa precum nici de faptele sale n-a fost conştient vreodată: cum ţi-e patima de şacal, la fel şi sorţii…

Femeia merse să aşeze masa, ur-mînd să prelungească povestea. Îşi pu-sese o tunică deschisă la culoare, cu marginile tivite cu lănţişoare purpurii. Şeba îi arătă cu ochii să mai şadă alături, îi ridică haina pînă mai sus de buric, supusă, ea se lăsă pe spate, nu, nu, făcu bărbatul cu capul, voia s-o aibă aşa, pur şi simplu, alături, cu firida gingaşă, întunecată descoperită, miro-sind a nucă fragedă, a floare de salcîm, mustind a comoară umedă, necheltuită, asta-i împăca într-un fel anume firea, dădea starea de linişte a unei stăpîniri vechi, neştirbite.

- Vreau vin şi migdale, spuse, nu acum, o strînse uşor de mînă, îndemnînd-o să termine istorisirea.

Sorbi din cupă, o ispiti despre ma-halaua cu pricina, se minună de memoria vie, fidelă a femeii care nu trebuia neapărat să reţină atîtea amănunte, o ascultă pentru rostirea ei molcomă, pentru că astfel se putea lăsa absorbită de subiect, fără a se face una cu el, demnitatea, o demnitate lucrată cu meşteşug, nelăsînd-o să cadă pradă unei lîncede mile, care ar face-o părtaşă la o viaţă şi la o pasiune streine, de dragul unora pe care nu-i ştie şi nu vrea, ori să-i trezească jalea pentru ea însăşi – prea multă poftă şi bucurie a vieţii avea înghesuite adînc în trup ca să înceapă să-şi plîngă de mi-lă.

- De cînd copil încă făcea tot felul de stricăciuni stăpînilor. Arunca nişte seminţe în must şi acela nu apuca să fiarbă, ia, bucurie pentru puştani, se gîndi Şeba, mustul nu ajungea să se facă vin, în loc de apă – o bunătate ca asta pe căldură…

Stăpînul l-a bătut trei zile. A obosit acel cu bătaia, dar nu cel bătut parcă. L-a ciomăgit aşa de tare, încît băiatul pierduse pentru multă vreme darul vorbirii. Abia luni şi luni mai tîrziu porni a silabisi cîte ceva. Şi vorba lui semăna cu un muget înăbuşit. Cînd îşi iese din fire sau cînd e încolţit, nu poate rosti limpede, ci tot aşa geme, trăgîndu-şi anevoie bărbia în lături, sucindu-şi gî-tul, pentru a scoate o vorbă, tre’ să ai răbdare, nu glumă, să stai să-l asculţi. Dacă, fireşte, te mai rabdă el să stai aşa cum stai. Şeba mai voi s-audă ceva din partea celuia zăcînd ca un hoit sub pe-rete, îl ţinti scurt cu privirea, gîndindu-se ce să-i strige să-l facă să tresară; nu spuse nimic. Doar lui Abigail.

- Care va să zică, ea avea toată răbdarea.

- Cine, cine, şopti Abigail, apropiindu-şi faţa de a lui Şeba, dîndu-l pe spate fără a-l slăbi din priviri.

* Lănci cavalereşti (lat.).