Singur acel Vlad, de-l laşi în pace,/ Gata-i a prăpădi păgînimea... (Ion Budai-Deleanu, Ţiganiada)

schiţă de portret

Autenticista (şi studiata, cumva, totuşi) postură de prinţ solitar a lui Marin Mincu, de prinţ neînţeles şi nedreptăţit, bineînţeles (abdicat acum cîteva clipe, în numele „mîntuitului azur” al Artei), aminteşte întrucîtva ţanţoşa poză a lui Alexandru Macedonski, întîia încarnare a spiritului modern în literatura noastră, dacă nu chiar, alteori, volubila impenetrabilitate a lui Ion Barbu, poetul-matematician căruia criticul i-a dedicat cea mai solidă construcţie interpretativă de pînă acum, în binecuvîntatul ceas cînd acesta îi dezvăluia lui Nichita Stănescu (în casa lui Tzigara-Samurcaş) cheia de boltă a poeziei eminesciene: Oda (în metru antic).

Iscoditoarea şi orizontal-subţirea-i privire – însoţită de un zîmbet vag, politicos, clătit ani de zile în sfioasele retine ale nu mai puţin sfioaselor buchetiere florentine, un zîmbet urcînd aproape insesizabil din colţul gurii înspre pomeţii obrajilor, ca să se stingă oarecum abrupt în coada ochilor, reci şi tăioşi – te abordează direct (ca şi cum ar opri, clipind, un taxi), pentru un schimb de vorbe, care sfîrşesc, invariabil, în monolog. Marin Mincu îşi este mai interesant sieşi decît toţi eventualii convorbitori la un loc. Dar nu-i bai: trei pătrimi din scriitori sînt sau ar vrea să fie aşa. Nici un sfert, însă, din treisfertul trei-sfertimii în chestie nu sînt la fel de fireşti şi organici în ceea ce spun, ce fac şi, mai ales, în ceea ce scriu.

alineat liminar (anulat)

Critic cu metodă, rafinat poet şi romancier de cursă lungă (mai ales cu Intermezzo, un vitraliu panoramic în 4 volume, dar şi cu romanele Jurnalul lui Dracula şi Moartea la Tomis. Jurnalul lui Ovidiu), traducător şi editor (încăpăţinîndu-se să scoată, la Pontica, poezie sau lucrări tehniciste, pentru un public deloc numeros), reputat profesor cu o carieră recunoscută internaţional, realizator de revistă cu program (Paradigma) şi mentor de cenaclu nonconformist (Euridice), Marin Mincu este un înverşunat practician al luptei cu inerţia. Nu al celei cu inerţia istoriei sociale, însă, ca Labiş, ci cu retoricile de gen: ale criticii, poeziei, romanului...

un fel de psihanaliză

Căutînd o aplicare mai potrivită (mai eficientă cultural şi economic) formaţiei sale de erudit, hermeneut şi semiolog tocmai într-un moment cînd coroniţele romancierilor universitari (Umberto Eco, David Lodge, John Barth ş.a.) îşi fremătau frunzele de dafin în urechile bietelor sirene (legate de pădurea de catarge a dispreţuite-i – de către Hyperion – flote a lui Demiurgos), Marin Mincu redescoperă, între numeroasele subiecte de roman care-i incendiau singurătatea de exilat benevol în patria creatorilor de... modă, a tifosilor şi a spaghetelor, rău teşita – de Clio? – istorie a lui Vlad Ţepeş, voievodul nostru cel mai viu în imaginarul occidental. Stupoore!: pentru fapte deloc glorioase. Bampirice, sar cu vorba concitadinii dîmboviţeni ai lui Caragiale. Bram Stoker, cu multisecularul său succes, face rana – frustrarea – în care va rodi mărgăritarul!

mic adaos haroldbloomic

Lui Stoker i se adaugă, neaşteptat, ca surse de tensiune canonică, ex-celentele piese drăculeşti ale lui Marin Sorescu (Răceala şi A treia ţeapă), care fac şi ele – parcă-ntr-adins! – cam ceea ce se structura în concepţia părintelui noii autenticităţi („al defulării!”, mă încurajează medicul vienez, conducîndu-mi, iată, mîna cu pix). Evident, lucrurile n-o iau chiar aşa de lesne la deal, dar nici nu se dau în detestabilul spectacol al stagnării precum carul lui Prepeleac. Absent-omniprezentul sau omniprezent-absentul Ţepeş din Răceala trece cu întreg bagajul de ţepe, ţepoaie şi araci (haragi! – li se spune la Cahul) în Jurnalul lui Dracula, dirijînd-manipulînd macrocosmosul, de această dată, cu noi basne despre cruzimile sale, mai şi amplificîndu-le, hipertrofic, pînă la limita, invizibilă, a insuportabilului. Repliat în mentalitatea comunităţii pe care o păstoreşte, în piesa Răceala, diaristul lui Mincu se înstăpîneşte cu tentaculara-i caligrafie în lume, scriind în subterana în care l-a aruncat Matei Corvinul, concurentul, aliatul gelos şi protectorul său, dovadă că natura n-a plămădit nimic cu o singură înfăţişare. Nu lipsesc din ecuaţia plămadei romanului Jurnalul lui Dracula (Ed. Polirom, 2004) nici surîsurile, cam nedumerite, la Ţepeşul din Ţiganiada lui Budai-Deleanu sau, mult mai păstoase, ricanările – din Intermezzo IV, pp. 94-96 – la adresa sîrbului Bulatovic, care îi cere lui Marin Mincu, în timpul unei vizite la Belgrad, să-i nareze... cu gura dragomanică a lui Adam Puslojic, tot ce ştie despre Dracula, aşa cum şi el ar fi tentat să scrie un roman cu... fulminantul titlu Vampirul român. Ce titlu vandabil ar fi... Canibalul sîrb! Marin Mincu n-avu, însă, această măreaţă replică...

subiectul şi predicatele

Descoperit dintr-o pasă* oarecum involuntară, poate şi pentru că fusese ascuns a lehamite**, Jurnalul lui Dracula*** narează, fragmentarist, povestea vieţii lui Vlad Ţepeş, chiar dacă notaţiile se reduc la ceva mai mult de un an din viaţa acestuia. Exersată în Intermezzo, pe întinderea a peste o mie de pagini, „poetica interstiţială a fragmentului [...] figurează noua topografie a textului narativ, şi anume alveolaritatea structurală a acestuia” (Romul Munteanu), urmărind explorarea modului în care umbrele trecutului se reflectă în cioburile de oglindă ale prezentului, ale scriiturii, mai exact. Caracterizabilă cu o metaforă din Intermezzo IV, scriitura este iedera ce îmbrăţişează trunchiul memoriei, sufocîndu-l, secîndu-l şi anihilîndu-l în definitiv, pentru a-l face să-şi trăiască autentica-i existenţă în viitor, în mitul de o intensitate demonică al celui mai crud dintre stăpînii lumii acesteia. Trădat de prieteni şi aliaţi****, cărora le înlesnise – zice-se – urcarea pe tronurile Ungariei şi Mol-dovei (aşa cum Iancu de Hunedoara, părintele lui Matei, îi ajutase lui însuşi să redobîndească scaunul Valahiei), calomniat de braşoveni şi sibieni (susţinătorii lui Dan, nemernicul pretendent la tronul tatălui său), dar şi de Papa Pius al II-lea, care îi evocă ferocitatea în Comentariile sale, Ţepeş***** alege să-şi umfle legenda (mitul personal, ar spune Ch. Mauron) pînă la absurd, provocînd textualmente naşterea întîiei supernove în sînul unui neam ce vegetează în mlaştinile anonimatului. Ţepeş pare să-şi spună: cînd nu mai poţi face faţă facturilor, singura soluţie la îndemînă e să-ţi fereci porţile şi să consumi (gaz, energie electrică, apă, aer etc.) cu o şi mai avană înverşunare, aducînd cifrele contoarelor la poziţia iniţială a lanţului de zerouri. Iar dacă inspectorii dau, totuşi, buzna în... punctul culminant al subiectului, îţi rămîne gloria, inepuizabilul depozit al predicatelor (disperaţilor).

Clio scrie, voroveşte

Născut şi educat în spiritul unei epoci în care politica o fac armele şi o desfac trădările, iar adevărul e căutat cu vătraiul înroşit prin toate orificiile promiţătoare de reacţii fizice şi revelaţii (clar că metafizice), Vlad Ţepeş este fiul lui Vlad Dracul. Dracul, deci, nume de domn creştin: cum să nu-ţi revendici un alt supranume? Măcar şi de... Ţepeş...

Încoronat domn de Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei (şi încă unde, la Nürnberg, în 1431), Vlad Dracul va ajunge în scaun abia prin 1436, după ce va fi fost cîţiva ani (1433-1435) şi (prin cumul, vezi bine) concesionar al Monetăriei din Sighişoara.

Preluarea puterii nu-i, se vede, cel mai dificil lucru, din moment ce Vlad Dracul se preface a-şi fi uitat obligaţiile faţă de moştenitorii scăuieşului lui Attila, ai şeii lui Arpad şi ai pelerinei Sfîntului Ştefan (da, au şi ei – ungurii – unul). Şi se închină, în 1437, la Poartă. Aceasta, otomană-otomană, dar nu-l crede că i s-a ploconit cum se cuvine şi, pentru ca ghiaurul să nu se răzgîndească la vreo imprevizibilă cotitură a istoriei medievale, îi cere de ostatici tocmai doi fii, Vlad şi Radu (al treilea, cel mai mare, rămas acasă, e Mircea). Gestul lui Vlad Dracul nu place însă taberei de atleţi ai creştinătăţii şi, într-un tîrziu, mai înmulţindu-se catastrofal – ca prin polenizare, pare-se – şi numărul pretendenţilor (încît să-i tot încolonezi în falange şi cohorte), Iancu de Hunedoara intră în 1447 în Ţara Basarabilor şi „ucide în satul Bălteni pe Vlad Dracul şi-l instalează ca domn pe Vladislav al II-lea, fiul lui Dan al II-lea”, voroveşte Clio.

Era tocmai ora ca şi celălalt Vlad, beizadeaua, să iasă în arenă şi, în 1448, în timp ce Vladislav al II-lea luptă, alături de Iancu de Hunedoara, la Kossovopolje, Vlad Ţepeş (încă... neŢepeş) „ocupă pentru o lună tronul Ţării Româneşti”, dar... nu reuşeşte să-şi consolideze mica victorie a... descălecării prin încălecarea scaunului voievodal de la Tîrgovişte.

Clio tace uneori cu o încrîncenare (demnă de o cauză mai bună, spun clişearii naţionali), cu o încrîncenare de ghioc, de calcar, scriem noi. Mai multe pagini de cronică, prin urmare, lipsesc şi, dacă n-ar fi imaginaţia cliofililor, ar trebui să recurgem, deznădăjduiţi, la Bram Stoker, la cartea sa plină, ca o lipitoare, de sînge. De sînge rău, cum se ştie.

În 3 iulie 1456, Vlad Ţepeş reapare în front, sub flamurile aceluiaşi Iancu de Hunedoara, ucigaşul tatălui său, apărînd sudul Transilvaniei cît timp acesta, Iancu, se aruncă în sprijinul Bel-gradului, asediat de turci. Bătuţi de Iancu de Hunedoara pe Dunăre, dar şi pe uscat (Hunyadi nu scapă nici el, fiind „răpus de ciumă”), turcii nu mai au cum avea grijă şi de aliatul lor Vladislav al II-lea, şi Vlad Ţepeş reintră în ţară, prinde pe (mai rămîne îndoială?) impostor şi, în 22 august 1456, îi administrează o pedeapsă exemplară: cere preoţilor să-i cînte prohodul, iar pe fostul vodă îl pune să-şi sape groapa. Cu cazmaua sau lingura, n-are nici o importanţă. Ascunzîndu-şi adversarul de ochii lumii, Ţepeş dă turcilor (avea relaţii!) nişte semne că se va avea de bine cu ei şi sare la gîtul plural şi franjurat al saşilor Sibiului, care, înfuriaţi coral, la unison cu cei ai Braşovului, îi vor fixa în catastife toate gesturile nedemocratice, incorecte politic, mai adăugînd (ca şi noi!) şi de la ei. De aici încolo istoria lui Vlad Ţepeş o ia pe două căi: una a faptelor, iar cealaltă a... bîlinelor, pentru că, s-ar cuveni să cunoaşteţi, şi ruşii vor să aibă o vorbă de spus despre Vlad Ţepeş, şi încă una văpsită în roşu, dacă se poate, şi de Purcari. Aşa se nasc vampirii: la început, ei ies pe gură, după care picură-picură, scîrţîie-scîrţîie pe hîrtie şi, cînd dau de-un segment mai fraged de epidermă, muşcă brusc şi sug cu lăcomie pînă cad sfîrşiţi de... oboseală şi de antonimul... subnutriţiei.

Cît despre Vlad Ţepeş, acesta refuză, în 1459, plata tributului (contractat cu Înalta Poartă, în condiţii deloc avantajoase, de strămoşi), se răfuieşte şi cu negustorii saşi din Ţara Românească (trage în ţeapă 40 de comersanţi, iar pe 300 îi arde de vii, ca să nu piardă, probabil, timpul cu ascuţitul şi îngropatul ţepelor), îl prinde – în sfîrşit – pe Dan, coada de topor a fabulatorilor bra-şoveni (de unde şi faima lor de izvoditori de braşoave), şi-l pedepseşte exemplar aşa cum vă povestisem că ar fi făcut-o cu Vladislav al II-lea, dar nu izbutise, se vede, acesta scăpînd, la cumplita furie a justiţiarului Ţepeş, doar decapitat.

A fost nevoie ca însuşi Maho-med al II-lea, cuceritorul Constantinopolului şi sorescianul autor de abecedare, să se pună în fruntea unei expediţii militare şi să se facă de rîs de cîteva ori – la trecerea Dunării albastre, cînd Ţepeş îi molestează avangarda; în timpul crîncenului atac nocturn asupra taberei otomane (cînd Ţepeş sfîşie şi o groază de corturi, nenorocind intendenţa şi spărgînd pînă şi porţelanurile chinezeşti ale padişahului); în fericita clipă a intrării în Tîrgovişte, unde gîndea să-l instaleze pe Radu cel Frumos, dar vechea capitală fusese atăt de pîrjolită de Ţepeş în retragere, încît sultanul mai prididi cu ceremonialul, ca să nu-l înscăuneze pe-un fiu, frate şi viitor unchi de voievod (pios, ca Vlad Călugărul, fiul lui Ţepeş şi tatăl lui Vlăduţ, acesta din urmă domnitor şi el) într-un scaun de cenuşă, lipsit şi de încrustări meşteşugite şi feţuite cu-o protomînă brîncuşiană.

Restul e tristeţe: retrăgîndu-se în Transilvania, unde urma să joncţioneze cu oastea lui Matei Corvinul, pentru a-i lovi dimpreună pe başibuzuci, cum le şi fusese înţelegerea epistolară, Vlad Ţepeş este arestat şi închis lîngă Buda, în castelul Visegrad, cerîndu-i-se imperios, în halucinogenul stil kafkiano-ionescian, să se dezvinovăţească, dacă poate, cu scrisoarea interceptată de faţă. Cîrmîrul că ar fi un text cifrat, care ar spune chipurile altceva, dar a cărui cheie s-a dezintegrat în guşa curierului nu-l impresionează pe Matei. Era şi firesc. Hermeneutica, la acea oră, nu ie-şise încă din faşă, lumea abia reuşind să descîlcească şi să guste cîteva boabe din Corpus Hermeticum. Va rămîne închis, cu şederi şi la Pesta, şi în alte locuri, cum e de bănuit, 12 ani. Aproape ca Maria-Stuart. Singura bucurie, dacă bucurie o fi să fii însurat de rege cu soră-sa, iar fraţii princiari să fie „microbii” (vorba lui nea Iancu... comediograful) celui (Iancu de Hunedoara) care ţi-a omorît tatăl. Vlad Dracul s-ar fi sfiit să comenteze, pentru presă, acest episod, dar cine ştie dacă raţiunile de stat nu-l făceau diabolic de volubil?!

Deşi ţinut din scurt de Matei Corvinul, Vlad Ţepeş nu trîndăveşte, totuşi, numai în braţele Elisabethei (mai e şi misogin!), cronicarii reţinîndu-l ca participant la campaniile militare ale acestuia. Nu ştim dacă nu-i purtat într-o cuşcă pe roţi, precum este hurducată „curtea bizantină” din Răceala, cert e însă că experienţa sa de ostatic îl face util în calitate de consilier de taină în cestiunea orientală. Ca şi pe Dimitrie Cantemir, de altfel, pe lîngă Petru Alekseevici, ţarul. Bunăoară, în 1472 Ţepeş îl însoţeşte pe Matei în expediţia bosniacă. Inflexibili, istoricii o ţin una şi bună că Ţepeş ar fi fost „închis doişpe ani”. Abia sursele alternative, orale, mai luminează cîmpul de luptă al medievalităţii sud-est europene (central-europene! – după alţii). În octombrie-noiembrie 1476, Ţepeş, susţinut de Ştefan cel Mare (da, cel pe care îl ajutase să ia domnia şi care bătuse (alegîndu-se, la început, doar cu o rană) Chilia, de teamă ca fiul Dracului „să n-o cedeze turcilor”, scrie Clio) şi de un alt Ştefan, e vorba de contele Bathory, cuceresc Tîrgoviştea, alungă pe Laiotă Basarab (înscăunat, de altfel, de Ştefan cel Mare, dar căzut în proastă obedienţă faţă de necredincioşi) şi-l proclamă stăpînitor „al tuturor s.c.l.” pe Vlad Ţepeş. Turcii şi Laiotă îşi revin însă neaşteptat de iute şi, într-o luptă inegală, cum se întîmplă de atîtea ori, luînd prin surprindere statele majore, strategii şi curierii inamicului, înfrîng oastea lui Vlad Ţepeş, iar pe acesta îl ucid. Clio scrie: „Laiotă Basarab [...] ucide pe Vlad Ţepeş”.

Despre cazne nici un rînd. Nici un rînd...

O apreciere de A. D. Xenopol: „figura lui Vlad Ţepeş este, cu toată aureola de sînge ce o înconjoară, una din cele mai interesante ale întregii noastre istorii [...]. Crud pînă în măruntae, străin de milă şi de îndurare, el puse cumplita lui fire în slujba ţării sale şi, după ce o curăţi de relele lăuntrice, tăind şi acolo unde ar fi putut lecui, el puse piept contra înjosirii în care căzuse. Aici se arătară celelalte însuşiri ale sale, curajul temerar şi dispreţul morţii, care-l puseră în stare să înfrîngă pe unul din cei mai mari cuceritori ai lumii.” De Mahomed al II-lea e vorba, care l-ar fi lăudat şi el pe Ţepeş, cu pana lui Chalcocondil şi cu tiparul lui Gutenberg, cînd veni vremea: „Nu este cu putinţă a se răpi ţara de la un bărbat care făcu lucruri atît de mari, mai ales cînd el ştie aşa de bine să întrebuinţeze şi puterea şi pe supuşii săi.”

lăsăm

Stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Rumâneşti. Predoslovie

1. Zic unii că Ţepeş Vodă ar fi tăiat cu securea limbile unor dregători care-l vorbiseră de rău (că-i curvar apoftegmatic şi ateu ipocrit), preparîndu-le (subţire feliate şi condimentate, după o reţetă orientală) ca limbi de berbecuţ şi dîndu-le solilor padişahului să se ospăteze. Cînd aceştia din urmă, strîmbară din nasuri, dibuind că ar fi la mijloc o necurată lucrătură, el le scurtă imediat olfacţiile cu hangerul şi-i ţinu pe tustrei două săptămîni încheiate cu un fir de ovăz numai. Termenul, zice-se, fu suficient pentru ca Excelenţele lor instanbuleşti nu numai să-şi mănînce propriile nasuri fripte în sos napolitan, dar şi să ceară – în scris; nu se ştie de ce în arabă? – să guste şi „acea fabuloasă tocăniţă din limbă de berbec”. Răspunsul lui Ţepeş căzu însă ca trăsnetul în puful de păpădie: „Gata, s-a terminat. Au crăpat-o delegaţii hanului!”

2. Prinzînd Ţepeş nişte spahii din Vidin scăldîndu-se în Dunăre cu tot cu cai şi echipamentul militar pe ei, porunci să li se bage pe gît cîte-o ştiucă, flămîndă, de-un cot („ca să ştie altă dată cum să spurce hotarul de stat cu şalvarii şi suliţele lor!”) şi că acestea, hămesite, dar dornice de libertate cum erau, îşi croiră drum prin măruntaie, ieşind – iertată fie-ne naraţiunea – pe cealaltă parte. Dar, constatînd că fîşneţii călăraşi au şi ajuns să fiarbă cu tot cu armuri într-un cazan cu asfalt, se speriară într-atît încît o rupseră îndărătelea, zbîrlindu-şi toţi solzii. Ce moarte straşnică, ar fi exclamat Ţepeş, şi numai pentru că ar fi înghiţit, şi ele, nişte guvizi!

3. Se aude că Ţepeş, care mai mult priveghea decît dormea, ar fi fost scos din moţăială de o muscă. Sigur că porunci să fie prinsă „fără zăbavă”, dar bîzîitoarea fiinţă reuşi să se facă nevăzută în roiul de surate ce dădeau tîrcoale ţepelor în care gemeau, scîncind poliglot, inamicii dinastiei. Nu este de crezut să fi scăpat, pentru că imediat dădu altă poruncă: „în trei zile, fiecare contribuabil din cetatea de scaun să se înfăţişeze la palat cu 10 pungi de muşte în contul scutirii nepoţilor care se vor naş-te de prestaţiile militare obligatorii.” Este de bănuit că mierea a fost cel mai căutat produs în acele zile pline de speranţă.

4. Îşi amintesc şi azi unii bătrîni mai ţiitori de minte din satele de la Dunăre de un corăbier otoman care s-ar fi uitat de sus, adică de pe punte, la Ţepeş. Brun de mînie, vodă porunci ca acesta să fie înfipt în ţeapa catargului principal. Bietul căpitan aşa şi stătu pînă ajunse în rada portului natal (?): ţipînd ca din gură de balaur, ciugulit de ciori, ciocănit de vulturi şi deplîns de pescăruşi.

5. Zic unii că urînd sulemenelile muiereşti, Ţepeş le-ar fi interzis în vremea domniilor sale. Ieşindu-i din cuvînt, două negustorese săsoaice fură unse cu ceea ce nici să scriem nu putem, fiind date la cîini să fie ori iertate, ori recondiţionate. Chiar ăsta, insistă memoria anonimă, ar fi fost cuvîntul pe care l-a rostit vodă: recondiţionate.

6. Scorneală sau ba, dar prinzîndu-i pe tîlhari, zice-se, Ţepeş îi lega cîte patru şi-i folosea în loc de ancore, iar din ancore turna tunuri, din tunuri – suliţe, din suliţe – vîrfuri de săgeţi, iar din vîrfuri – bolduri de siguranţă.

7. Da, şi se mai spune că pe o femeie, care umbla cu prepusurile asupra bărbatului şi stăpînului ei, Ţepeş o aruncă în valţurile unei mori, o măcină bine, o amestecă cu tărîţe şi o dădu la gîşte: „să mai gîgîie împotriva binefăcătorului ei dacă nu deţine probe irefutabile: doi martori, o litografie/ gravură înfăţişînd orgia sau măcar o schiţă în cărbune a... urîte-i vocabule la care se dedau bărbatul ei şi implicita împricinată în netrebnica zurbă lingvistică în vreme de primejdie pentru neam şi ţară.”

personajul din autor

Fals roman istoric (închis într-un jurnal cu o largă bază... memorialistică) şi antiroman istoric deopotrivă (ironizînd convenţia reconstituirii liniare a trecutului), Jurnalul lui Dracula fixează dialogul viu al subiectului cu încarnările fizice, psihice şi scripturale ale istoriei. Citită cu fluenţa cursului ei neabătut către fruntariile alegoriei sau parabolei, ea pare să aibă, la Marin Mincu, funcţia de a proiecta, ca fundal, răvăşitoarea frescă interioară a principelui Vlad. Domn al unei populaţii rău vertebrate, care se lasă pătulită – ca iarba – de furtunile, uneori himerice, ale istoriei, Vlad Ţepeş se înalţă în roman ca un monument al intransigenţei faţă de lume şi faţă de sine (v. şi semnificaţia celei de-a treia ţepe din piesa omonimă a lui Marin Sorescu). Cruzimea sa, absurdă în aparenţă (v. cazul femeii condamnate la ţeapă pentru că nu are grijă să-şi îmbrace decent soţul, harnic plugar şi curajos oştean), este consecinţa radiografierii răului în... nepăsare, în indiferenţă.

Formîndu-se în cultul bărbăţiei şi al voinţei sacrificiale, Ţepeş afişează o demnitate exacerbată: şi ca ostatic la turci (retezînd penisul turcului care-i violase fratele), şi ca partener de joacă al prinţilor din familiile domnitoare europene (cărora le răspunde, la orice jignire, cu o inventivitate superioară), şi ca gînditor necomplexat în faţa iluştrilor săi contemporani (Papa Pius al II-lea, Marsilio Ficino, Nicolaus Cusanus etc.).

Neînfricat militar şi administrator sever ( cum îi conservă chipul legenda), eroul lui Marin Mincu se afirmă, înainte de toate, ca un cavaler al reflecţiei. Marile teme ale culturii medievale îi sînt nu numai familiare, ci consubstanţiale fiinţei sale de răzvrătit împotriva unei Europe împleticite în propriile-i combinaţii politicianiste, religioase etc.

Dracula este Diavolul, sugerează numeroşii comentatori italieni ai romanului (apărut în trei ediţii succesive, începînd cu 1992, la Editura Bompiani), un Satan baudelaireian, totuşi, pentru care trăirea revoltei este mobilul fundamental al cunoaşterii, iar condiţia luciferică înseamnă şansa transgresării destinului pînă dincolo de orice limită. Ase-meni lui Dedal, care află cum poate fi părăsită construcţia (mitică!) fără ieşire în care se închisese el însuşi, asumîndu-şi „proiectul”, asemeni lui Manole, un alt arhitect de simboluri proiectate într-un dincolo, care îşi converteşte zborul neantizator în izvorul din care se vor adăpa – în continuare – urmaşii, Dracula ţinteşte situarea pe o altă platformă gnostică, este vorba de platforma gîndirii-scriitură ca domeniu sui generis al posibilului. Iată de ce personajul, în romanul lui Marin Mincu, trăieşte mai profund în scriitură decît în viaţă. Anihilat de istorie, Ţepeş diaristul accede la mit, culcuşindu-se în puful de lebădă al unei glorii universale. Este o răzbunare nu numai pentru propriile-i accidente existenţiale (de la scîrba pierderii iluziilor infantile la pierderea scaunului şi a încrederii în cuvîntul suveranilor laici (ca Matei Corvinul) sau religioşi (ca Pius al II-lea), dar şi pentru întregul său neam de anonimi şi umiliţi ai sorţii.

Cu titlu de ipoteză, care şi-ar putea avea drept confirmare un amplu suport textual, Ţepeş, personajul, poate fi citit şi ca o criptogramă a auctorelui, Marin Mincu, învinsul (vezi mărturisirea lui Radu Călin Cristea, consemnată în Intermezzo IV, p. 111: „Sînteţi un mare critic, dar îi supără pe toţi siguranţa dumneavoastră şi acea beligeranţă din ton. Dacă aţi fi mai diplomat, i-aţi bate pe toţi.”)... acasă, unde i se refuză dreapta cinstire, dar victoriosul înafară (în Italia, la Viena, implicit: în lume), care nu se va teme să se arunce în văile hazardului literar de pe o altă platformă de cunoaştere (şi de exprimare), aceea a limbii italiene, limba în care a şi fost scris romanul Jurnalul lui Dracula, o comedie divină intercalînd paradisul, purgatoriul şi infernul şi punînd în centrul ei Isusul care sîntem, un Isus egolatru şi neliniştit, care ştie că i s-a refizat nemurirea. Şi-atunci o fabrică, o produce în serie (fiecare cu propriile-i mijloace), o instituie pe soclul de nimic al posterităţii: poate rezistă, poate supravieţuieşte...