Două mituri culte însoţesc această neobişnuit de populară carte a lui Jonathan Swift, un autor asupra căruia timpul nu are nici o putere deja cîteva sute de ani. La fel de invincibile sînt şi prejudecăţile mitologizate care îi urmează inalienabil opera. Primul mit, generat de titlul volumului, ar fi că faimoasele Gulliver’s Travels... sînt într-adevăr o carte de călătorii sau, dacă vreţi, de aventuri. Al doilea, înrădăcinat şi el adînc în uzanţele culturale, e că scrierea ar fi cumva o carte destinată copiilor (rară colecţie pentru tinerii cititori care să n-o includă).

Născut şi mort la Dublin, Swift însuşi nu a fost un mare călător. Om al bisericii, deplasările sale (spre Belfast Londra ş.a.) nu au depăşit niciodată graniţile regatului. Titlul cărţii (Călătoriile lui Gulliver în mai multe ţări depărtate ale lumii) era deci o momeală pentru cititorul care îşi dorea ceva în spiritul literaturii de aventură, gen destul de solicitat în epocă. Dacă un secol mai tîrziu, Jules Verne îşi va înscrie personajele şi ficţiunea în areale geografice de cele mai multe ori uşor recognoscibile, atunci Jonathan Swift crea o ficţionalitate dublă, atît ca spaţiu geografic (doar cîteva dintre multele ţări „vizitate” de Gulliver pot fi găsite pe hartă) cît şi la nivelul „realităţilor” inventate (liliputani, uriaşi, insule plutitoare în văzduh, cai vorbitori etc., etc.).

Deşi traversează mări şi ţări (imaginare!), Gulliver de fapt nici nu se mişcă de acasă, la fel ca şi creatorul său. Din simplul motiv că Liliput, Brobdingnag sau Laputa sînt doar nişte măşti literar-esopice pentru Anglia secolului al XVIII-lea, cu multitudinea ei de probleme de toată mîna: sociale, politice, cultural-ştiinţifice ş.a.m.d. Swift le cataloghează metodic şi le comentează cu o ironie fină, deghizată cînd într-o naivă nedumerire, cînd într-un simulacru de aprig patriotism, cînd jucîndu-şi prefăcut incompetenţa în respectivele materii, pe care, chipurile, nu le poate pătrunde şi desluşi glagoria unui muritor de rînd. Acest joc de-a v-aţi-ascunselea cu instanţa statală trădează un spirit virulent şi incisiv, neiertător cu marii mahări ai vremii, inclusiv cu o monarhie trufaşă şi obsedată de propria mărire. (Asta îi permitea francezului Hippolyte Taine, filosof al artei, să-l numească pe autorul Călătoriilor... drept „inventatorul ironiei”.)

În felul acesta, textul lui Swift se desfăşoară pe două paliere. Unul de suprafaţă, la nivelul acţiunii, cu aventuri de tot soiul, apropo, foarte bine regizate dacă ţinem cont că autorul cărţii era un sedentar. Cleric prin meserie, scriitor ca vocaţie, el nu a prea ştiut gustul iodat al spumei mărilor şi nu a luat în piept valurile oceanice. La acest nivel, totul e pe înţelesul adolescenţilor şi textul e parcurs cu mare plăcere. Fascinaţia acestor întîmplări, memorate în copilărie, însoţesc practic toată viaţa pe cititorul lui Swift: primele ciocniri ale lui Gulliver cu liliputanii, faimoasa stingere a incendiului din palatul regal, „marea” bătălie navală cînd uriaşul confiscă pur şi simplu flota regatului Blefuscu, luptele sale cu insectele şi animalele uriaşe din Brobdingnag, „călătoria” aeriană la „bordul” căsuţei răpite de o pasăre-gigant, ciocnirile cu piraţii, miraculoasele sale salvări şi multe altele.

La cel de al doilea palier, unul de adîncime, este concentrată întreaga ideologie a cărţii. Or, aici tînărul cititor se descurcă mai greu, unele probleme depăşindu-i nu numai aşteptările, dar şi competenţa. Subiectul ia forma unui monolog interminabil (vezi mai ales Partea a IV-a, Călătoria în Ţara Houyhnhnmilor), acţiunea lipsind cu desăvîrşire sau colorînd doar pe alocuri un discurs adîncit în problemele unei lumi demult apuse. Nu e de mirare, că ediţiile destinate doar copiilor eludează aceste segmente de text, menţinînd astfel lectura pe unda activă a unor istorii ciudate.

În fond, pentru acest subsol plin cu toate mizeriile vieţii a şi scris Swift Călătoriile..., şi nu de dragul aventurii. Căci ţinta strategică a scriitorului este, după cum menţionam mai sus, Anglia şi starea de lucruri de acasă, nicidecum din inexistenta Liliput, chiar dacă titlurile capitolelor glosează contrariul: Despre locuitorii Liliputului. Învăţătura, legile şi obiceiurile lor. Felul cum îşi cresc copiii. Viaţa autorului în această ţară (Partea I. Capitolul VI). Din aceeaşi perspectivă, eminamente britanică, sînt privite şi „problemele” celor din Laputa, despre care Gulliver „relatează” în amănunţime: Autorul despre firea şi moravurile laputanilor. În ce stare se găseşte învăţămîntul lor. Regele şi curtea sa. Primirea autorului la curte. Neliniştea şi temerile locuitorilor. Femeile din Laputa (Partea a III-a. Capitolul II). Totul se citeşte ca o uriaşă Esopie, fie prin contrast discordant cu cele de acasă (aşa e concepută Partea a IV-a care prezintă o societate virtuală, de o perfecţiune inimaginabilă), fie prin completarea stilizat-sardonică a unor realităţi şi situaţii dintr-o lume închipuită, dar care de fapt deconspiră umilul trai al supuşilor englezi. Bizarul stat Balnibarbi este de fapt o copie trucată a Angliei, iar capitala acestuia, Lagado, aminteşte transparent de Londra acelor timpuri. La fel cum transpare prin vălul ficţional şi Dublinul, oraşul natal al scriitorului. Persiflant şi tăios ca structură artistică, irlandez prin obîrşie şi simţire, Swift îşi îmblînzeşte brusc verbul cînd recreează, pe tărîmul ficţionalului, mica Irlandă, colonizată şi asuprită de monarhia engleză. Urbea fără nume, unde Gulliver e dus în vizită, e de fapt capitala irlandeză înecată în sărăcie şi lipsuri : „A doua zi dimineaţă după sosirea mea, el [Munodi, dregător şi apropiat al regelui din mirificul stat Balnibarbi – e.l.] m-a dus cu trăsura să-mi arate oraşul, care era cam jumătate din Londra, casele însă aveau o construcţie ciudată şi cele mai multe se aflau într-o stare de plîns”. Swift lasă un tablou cutremurător (şi în acelaşi timp plin de compasiune…) al ţinutului şi al nenorociţilor săi locuitori: „Trecătorii umblau grăbiţi, mai toţi în zdrenţe, şi aveau o înfăţişare de fiinţe înnebunite, privind mereu ţintă. Am ieşit prin una din porţile oraşului şi am mers vreo trei mile pe cîmp, unde am văzut o mulţime de oameni lucrînd pămîntul cu fel de fel de unelte, dar nu am fost în stare să ghicesc ce anume făceau. Nicăieri nu am zărit un fir de grîu sau de iarbă, cu toate că pămîntul părea foarte bun. Nu m-am putut opri să nu mă minunez în faţa unor astfel de ciudăţenii, care mă întîmpinau la tot pasul, atît în oraş, cît şi în afara lui”.

Scriitorul pare inepuizabil în trucajele narative pe care le adoptă. În Brobdingang, ţara uriaşilor, toate lucrurile iau dimensiuni ciclopice, de parcă ar fi privite printr-o optică măritoare. Mizeria şi plăgile celor mulţi, scrutate parcă la microscop, aparat bine cunoscut deja în secolul lui Swift, iau proporţii înfiorătoare: „Într-o zi, guvernanta porunci vizitiului să oprească la mai multe magazine, iar cerşetorii, care atîta aşteptau, înconjurară trăsura, oferind cea mai înfricoşătoare privelişte pe care au văzut-o vreodată ochii unui englez [sigur, regula jocului nici aici nu se schimbă – autorul, evident, tot despre conaţionalii săi englezii vorbeşte – e.l.]. Printre ei se afla o femeie cu un cancer la sîn, un sîn îngrozitor de umflat şi plin de găuri. Într-una din aceste găuri m-aş fi putut ascunde cu uşurinţă, cît sînt de mare. Mai era acolo un om cu o umflătură la gît, mai voluminoasă decît cinci saci cu lînă, şi un altul cu picioare de lemn, fiecare înalt de vreo douăzeci de picioare [aproximativ 6 metri; nu uitaţi, aici Gulliver „relatează” din ţara uriaşilor! – e.l.]. Dar lucrul cel mai înfiorător erau păduchii care mişunau pe hainele nenorociţilor. Puteam vedea foarte bine cu ochiul liber mădularele acestor lighioane, mult mai bine decît se văd la microscop cele ale unui păduche de la noi; le distingeam şi rîturile cu care rîmau ca porcii […]. Priveliştea m-a scîrbit atît de mult, încît mi s-a întors stomacul pe dos”. Efectul e cel scontat – această hipertrofiere a minusculului, a infinitezimalului urît, amplificat pînă la hidoşenia elefantină, provoacă silă oricui. Chiar şi cititorului modern, pe care Discovery l-a purtat, cu ajutorul performantei optici electronice, în microcosmosul gîngăniilor mici. În felul acesta, Swift ne oferă parcă un scenariu SF, pentru un film horror.

Dimpotrivă, atunci cînd vrea să rîdă de semeţia trufaşă a monarhilor, scriitorul îşi transportă cititorul într-un regat microscopic, de jucărie, cu palate mici, cu cetăţeni mici, cu rîuri şi munţi la fel de minuscule, peste care domneşte un rege rizibil de mic. Reducerea la scară a oamenilor şi lucrurilor obişnuite e deci o altă strategie a autorului. Manevra ingenioasă pune imediat în evidenţă disproporţia ridicolă dintre orgoliul megaloman al capului încoronat şi micimea staturii sale, inclusiv morale, dar şi a forţei de care dispune, şi aceasta derizoriu de neînsemnată. La fel par şi războaiele dintre cele două state pitice – Liliput (sub steagul căruia se ghiceşte Anglia) şi Blefuscu, recunoscută drept Franţa.

Raţionamentele lui Swift sînt de fapt ale unui filosof care scrutează în adîncimea lucrurilor, pe cînd expresia e cea a unui satiric dezlănţuit, migălind în adîncul frazei, căreia îi dă doar aparenţa unui discurs sobru. Spusa lui trebuie citită pe dos, autorul avertizîndu-şi parcă cititorul: n-o lua de bună! Scriitorul scoate efecte hilare prin contrapunerea iluzoriului în care se scaldă monarhul, susţinut în această rătăcire megalomană de servilismul curţii, şi a realităţii invers dimensionate decît cea pe care şi-o închipuie majestatea sa. Nu e de mirare deci că regele de-o şchioapă se crede buricul lumii, aşa după cum reiese dintr-un edict regal, ticluit cu rîvnă obsecvioasă de scribii cancelariei imperiale: „…preaputernicul împărat al Liliputului, încîntarea şi spaima universului, a cărui stăpînire se întinde pe cinci mii de blustrugi [ cam douăsprezece mile în circumferinţă, traduce ironic Swift din „liliputană” în limbaj normal – nota mea, e.l.] pînă la capătul pămîntului; monarh al tuturor monarhilor, mai înalt decît fiii oamenilor, ale cărui picioare ating centrul globului şi al cărui creştet atinge soarele; carele numai dacă-şi clatină capul îi face pe împăraţii pămîntului să le tremure genunchii; plăcut ca primăvara, liniştitor ca vara, roditor ca toamna, cumplit ca iarna”. Era o retorică a vanităţii monarhice nu chiar atît de dificil de imitat, deoarece relua unele dintre clişeele plesnind de grandoare ale multor curţi europene dintr-o anumită epocă. Nu trebuie să ne închipuim deci că Swift îl are în bătaia săgeţilor satirice doar pe George I, regele Angliei – el străbate, metaforic vorbind, de multe ori La Manche-ul pentru a savura ironic prostia oricărei alteţe regale.

* * *

Într-un top al personajelor, Gulliver ar trece uşor drept cel mai ghinionist, deoarece nu reuşeşte să se întoarcă bine dintr-o călătorie, adică să iasă dintr-o belea, că îşi bagă deja capul, senin şi oarecum resemnat, în alta. „Vina” nu e însă atît a eroului, cît a prozatorului – Swift are neapărată nevoie de a crea alte anturaje pentru alte dezvăluiri. Aşa că îşi trimite personajul într-o nouă aventură a cunoaşterii. Probabil nu este situaţie sau aspect al vieţii, cu fixare firească în secolul al XVIII-lea, prin care autorul să nu-şi fi „tîrît” răbdătorul personaj.

Satiricul aduce sub raza ascuţită a inteligenţei sale mereu alte discordanţe care fisurează viaţa socială şi cea intimă a omului comun. După monarhi şi războaiele lor, ţintă în care prozatorul nu oboseşte să tragă, vin curtenii – venali, corupţi, demagogi, superficiali, chiar proşti de-a binelea, înşelîndu-şi prin stratageme laborioase şi stăpînii, şi supuşii. Nici una din curţile vizitate de Gulliver nu-i are altfel. După prim-miniştri şi miniştri vin apoi avocaţii şi judecătorii, cu statutul lor de „infailibili” apărători ai legii, tot ei de facto abilii ei încălcători. Nu uită nici de funcţionarii mici nu atît ca funcţie, cît mai ales ca prestaţie socială. După care Swift ia la bani mărunţi medicii şi savanţii. Prostia şi inutilitatea ultimilor îl provoacă în mod deosebit, paginile despre academia din Lagado (vezi mai sus denumirea adevărată a metropolei camuflate sub acest cod toponimic) fiind poate cele mai savuroase din roman. Scriitorul cunoştea prea bine breasla respectivă, aşa că figurile academicienilor apar într-un grotesc nimicitor de caricatural. Naturalismul unor scene din „laboratoarele” academice capătă inflexiuni rabelaisiene: „Am intrat într-o altă cameră, dar n-am nimerit uşa să ies mai repede, neputînd îndura duhoarea. Însoţitorul meu a stăruit totuşi să intru, implorîndu-mă la ureche să nu le aduc oamenilor o jignire ce n-ar putea fi uitată uşor; de aceea n-am mai îndrăznit nici măcar să-mi astup nasul. Inventatorul din această încăpere era cel mai vechi cercetător al academiei. Faţa şi barba lui erau galbene, iar mîinile şi hainele pline de murdărie. Cînd i-am fost prezentat, m-a îmbrăţişat cu căldură, un compliment de care m-aş fi lipsit bucuros. De cînd venise în academie, singura lui îndeletnicire fusese de a transforma excrementele omeneşti în hrana din care proveniseră, separînd elementele, îndepărtînd culoarea pe care le-o dă firea, făcînd să dispară mirosul şi înlăturînd saliva. Oraşul îi trimitea în fiecare săptămînă un vas cam de mărimea unui butoi de Bristol, plin de excremente”.

Arta băşcăliei şi a zeflemelei e neîntrecută la Swift, mai ales că autorul ia cea mai serioasă mină cînd vorbeşte despre cele mai dezarticulate tîmpenii. Ba chiar schiţează compasiunea cînd relatează pedant despre „profilul” scatologic al cercetărilor celui mai „venerabil” ca vîrstă dintre „iluştrii” academicieni. Chiar şi după secole, rîndurile acestea pot fi parcurse doar cu batista la gură. Ca prostia să pară deplină şi anulatoare de raţiune, raţiunea urmînd a fi „instrumentul” cel mai solicitat într-o instituţie vehiculată de gîndire, Swift continuă: alt academician încearcă în zadar să prefacă gheaţa în praf de puşcă, un arhitect „ingenios” se dă de ceasul morţii ca să construiască mai întîi acoperişul şi abia după aceea pereţii unei case, un medic excentric face inimaginabile experimente în anusul unui pacient nenorocit, alt slujitor al ştiinţei e preocupat de desfiinţarea tuturor cuvintelor ş.a.m.d. După ce e trecută în revistă întreaga faună academică, concentrată paranoic asupra celor mai bizare obiective de cercetare, ajungi la concluzia că proştii din bine cunoscuta Poveste a lui Creangă sînt nişte îngeri pe lîngă aceste genii ale stupidităţii absolute. Este inutil să amintim că Swift are aproape sub fiecare din măştile idioţilor de la academia din Lagado, un nume de savant concret, contemporan cu el, care a dat chix în materia sa de studiu.

În vastul său tablou mozaical, Swift trebuia să ajungă neapărat şi la om ca atare, omul ca produs şi agent al acestei lumi. Scriitorul-filosof nu e nici pe departe încîntat de concluziile la care ajunge vizavi de natura umană. Aceste momente alcătuiesc mai ales subiectul Părţii a IV-a, în care Gulliver descinde, în sfîrşit, într-o ţară perfect orînduită şi condusă cu multă înţelepciune. Este vorba de Ţara Houyhnhnmilor, adică a cailor, fiinţe blînde şi drepte, cu firi echilibrate, care trăiesc într-o împăcare cu sine şi cu cele ce îi înconjoară. După cunoscuta sa manieră, scriitorul inversează şi aici starea firească a lucrurilor: caii sînt stăpînii oamenilor, iar oamenii, porecliţi yahoo, se arată a fi nu atît supuşii lor, cît un fel de paria a acelor tărîmuri. Cei care au înfăţişarea şi anatomia omului sînt de fapt nişte dobitoace sordide, urîte, hulpave, scîrnave, agresive ş.a.m.d. Probabil nu există epitet negativ, pe care aceşti degeneraţi să nu-l merite.

Swift trece în registrul dezastruoasei firi umane toate tarele omeneşti, de la cele mari, cu ample repercusiuni sociale, la cele mărunte, care inculpă individul solitar şi-i degradează propriul destin: „dorul de putere şi de bogăţie, urmările cumplite ale desfrîului, necumpătării, răutăţii şi pizmei”, „luxul şi necumpătarea bărbaţilor, precum şi deşertăciunea femeilor”, amestecul de „ipohondrie, neghiobie, ignoranţă, capricii, senzualitate şi trufie” (selectăm aici doar cîteva metehne din lunga listă a scăderilor şi rătăcirilor omeneşti pe care o înşiruie autorul pe tot parcursul acestei părţi). În Capitolele VII şi VIII din partea precedentă, autorul face şi un excurs istoric în relaţiile şi raporturile umane, o altă stratagemă SF permiţînd aducerea în scenă a unui şir de personalităţi care au trăit de-a lungul veacurilor. Teatrul umbrelor începe cu anticii Homer, Alexandru cel Mare, Hannibal, Cezar, Pompei etc. şi ajunge pînă la Thomas More, compatriotul lui Swift. Celebrul autor al Utopiei, executat din porunca lui Henric al VIII-lea, rămas în analele Angliei drept un rege poligam, depravat şi de o sălbatică samavolnicie, este privit de scriitor cu multă simpatie.

Unii dintre cercetătorii operei lui Swift au pus aceste drastice concluzii, privind degenerarea continuă a rasei umane, pe seama pesimismului său nativ. S-ar putea însă întîmpla ca deducţiile grave la care ajunge scriitorul să nu se datoreze doar ochiului cusurgiu al satiricului, ci mai ales cunoaşterii adîncite a adevăratei firi omeneşti, a lesnicioasei sale disponibilităţi de a luneca în scîrna păcatului.

Sigur că realităţile pe care le descrie Swift au devenit de mult istorie, că trăim într-o altă Europă şi că omul secolului XXI are alte priorităţi, dar şi …alte vicii, fără a le fi uitat însă pe cele vechi. De ce atunci Călătoriile lui Gulliver… continuă să incite, să rămînă una dintre cele mai profunde şi mai actuale cărţi ale umanităţii? Pentru că, în esenţa lor, funcţiile unui stat modern, atribuţiile unei guvernări moderne nu s-au îndepărtat prea mult de modelul sau modelele declinate de Swift. Se regăsesc în acest concept swiftian mai ales organismele statale totalitare, în care funcţia represivă e una dominantă. Astfel de ţări sînt încă destule pe glob, chiar noi avînd neşansa neghioabă de a trăi într-una dintre ele… Pare paradoxal, dar o parte dintre metodele şi formulările acuzatoare emise de organele de securitate din imaginarul stat Liliput cu privire la trădare anticipă realităţile ficţionale (vorba vine!) din 1984 al lui Orwell, dar şi metodele, şi sofistica draconică a formulărilor patentate de KGB-ul sovietic.

În ceea ce priveşte omul şi firea sa, lucrurile par să fi rămas acolo unde le-a găsit şi cum le-a găsit Swift, deoarece natura umană şi-a schimbat doar „ambalajele” şi mijloacele de locomoţie, nu şi ADN-eul care îl defineşte ca fiinţă şi e răspunzător de felul de a fi al omului. Oricît ar părea de ciudat, în lumea care s-a înnoit şi care a evoluat surprinzător de mult anume sub influenţa firii iscoditoare a omului, omul însuşi, în matricea sa umană, s-a primenit surprinzător de puţin. Îl însoţesc, inevitabil, acelaşi evantai de vicii şi îl caracterizează, mult prea modeste, aceeaşi distribuţie de virtuţi. Nu putem fi prea siguri că omul degenerează, chiar dacă crimele sale par azi mult mai odioase, iar statistica victimelor atinge cote mult mai impresionante – de ordinul milioanelor. Pur şi simplu, posibilităţile tehnice ale acestui zoon politikon universalizat au crescut, de aici şi forţa sa nebună şi greu de stăvilit. Mulţi lideri politici de azi nu se deosebesc nici cu o iotă de monarhii din recuzita nominală a lui Swift. După cum omul în sine nu a devenit mai puţin agresiv sau corupt. Dacă pornim de la aceste realităţi, cartea lui Swift nu are nici o şansă să se învechească prea repede.

Romanul prezintă şi azi, într-un secol altoit pe cipuri şi calculat în kilobyţi şi pixeli, multiple probe de actualitate, uneori pe direcţii paradoxal de neaşteptate. Cînd erau să-şi „boteze” portalul, numit iniţial neinspirat şi cam lăbărţat pentru o idee de afaceri modernă („Ghidul lui Jerry şi David despre reţeaua mondială de calculatoare”!), cîţiva tineri electronişti s-au întors, inexplicabil, la o bătrînă carte – la Călătoriile… lui Swift. De unde au extras, la fel de inexplicabil, un termen inexistent în engleză şi plămădit doar de fantezia lingvistică a scriitorului: yahoo. Aşa numise satiricul cele mai dezgustătoare personaje ale romanului său, în fond o replică îngroşată caricatural, pînă la refuz, a noţiunii de om. Swift obţinea termenul printr-o „operaţie genetică”, încrucişînd două interjecţii: yah! şi ugh!, care însemnau „pfui!” şi, respectiv, „ptiu!”. Lexemul artificial a prins rădăcini în solul englezei, cumulînd un şir de nuanţe negative: monstru, bestie, mocofan, mojic, necioplit. Vocabula rămînea totuşi în arealul marginal al englezei, termenul renăscînd a doua oară odată cu decizia electroniştilor de a-şi numi atît de pitoresc noul portal… Sigur că nu misoginismul stocat în cuvînt i-a ghidat spre această năstruşnică alegere, ci teribilismul obişnuit al tinerilor de a opta pentru denumiri sfidătoare şi, mai ales, şocante (de tip Antrax, DDT ş.a.). Într-o mitologie a Internetului, denumirea respectivă are şi alte legende, dar asta, cu etimologia Made in Houyhnhnm e prea frumoasă pentru a fi ignorată într-o reactualizare a operei lui Swift. În felul acesta, termenul capătă aceeaşi notorietate internaţională, de care se bucură un alt cuvînt inventat şi „patentat” de autorul Călătoriilor… E vorba de termenul liliput, neologism intrat azi în toate limbile mari ale lumii.

Aşa stînd lucrurile, nu e exclus ca fondul lexical al romanului să „livreze” şi alţi termeni pentru o cosmogonie sociotehnică a secolului în marş. Deoarece Călătoriile… adună de fapt sub termenul-umbrelă roman cîteva cărţi care interferează ideatic şi se completează reciproc. La o lectură atentă, vom descoperi că romanul seamănă uneori foarte mult cu un manual de sociologie, iar alteori cu un ghid de politologie, la care se adaugă pe parcurs un amplu îndreptar antropologic. Asta probează, cum afirmam mai sus, disponibilităţile neobişnuite ale cărţii de a rămîne şi de acum încolo o pilduitoare opera aperta. Spunînd totul despre secolul său şi slujind „adevărul cu toată străşnicia”, Swift îşi trimite de fapt personajul şi în viitor. În ideea „de a-i învăţa şi îndruma pe oameni”, cum scrie el la finele cărţii. Îşi asuma cu inimă uşoară enorma responsabilitate, deoarece trecuse, împreună cu eroul său, cel mai neobişnuit curs de iniţiere în ştiinţa despre stat-societate-om. Ceea ce îi permitea să se considere „un autor fără cusur, împotrivă căruia legiunile de gîlcevitori, polemişti, observatori, cugetători, căutători de greşeli cu lumînarea sau critici nu vor putea găsi niciodată prilejul de a-şi folosi talentele”. Şi pentru care timpul va avea întotdeauna răbdare.