|
Două mii de ani s-a cristalizat. Numai planul cît timp îi luase! Pe la 1812 era încă pirpiriu-pirpiriu, chiar dacă lucrase la el secole: şi cu beţigaşul, şi cu rigla, şi cu compasul, trăgînd linii subţiri, în cărbune, anulîndu-le cu radiera şi luînd totul de la capăt. L-a trasat în vise şi l-a haşurat, l-a şlefuit, scrijelîndu-l pe coajă de mesteacăn, caligrafiindu-l pe hîrtie chinezească; l-a transcris pe o piele de lup, l-a copiat apoi pe una de oaie (să aibă în el şi ceva din mirosul locului), după care l-a rescris şi rescris cu pana şi peniţa, cu barda şi sabia, pentru că, se ştie, ortografiile nu lîncezesc, o iau razna din cînd în cînd sau evoluează-evoluează ca ansamblurile de amatori, ca fanfara eparhială, ca orchestra simfonică de fluierişti orali. Cu timpul, se limpezise ca lacrima nesărată: o capodoperă a desenului tehnic; sul de aer cu linii străvezii! Desăvîrşirea nu-i ajungea nici la glezne! Un plan ca o sanie visată căruţă, locomotivă cu aburi, aeroplan şi navetă spaţială deodată. Îl prindea serile deasupra scoarţei, fixîndu-i colţurile cu spini de măceş, se aşeza pe un scăunel cu trei picioare şi nu-şi putea rupe privirile de la el: numai opaiţul sfîrîia cumva plictisit, torcîndu-şi lumina ca un siamez uitat între perne de puf.
|
